Cenuşa sfidării iredentiste

Chiar dacă operaţiunea de înhumare a cenuşei poetului hortist a fost anulată în cele din urmă, nu avem nici un motiv pentru a fi mândri de noi. Pentru că nu a fost nici pe departe meritul nostru. Cel puţin, nu al nostru privind de la nivelul Statului Român. Al acelui stat care nu s-a îngrijit ca niciodată să nu se ajungă în situaţia ca pământul strămoşesc să fie otrăvit cu lăturile şovine, hortiste şi naziste. Pentru că, printr-un singur pumn de cenuşă aruncat peste glia străpunsă de sângele românilor care şi-au dat viaţa, s-ar fi otrăvit secole de istorie. S-ar fi batjocorit memoria eroilor, s-ar fi adus o blasfemie filonului nostru de existenţă. Singurii care au un merit sunt jurnaliştii şi istoricii. Ei s-au luptat să deschidă ochii autorităţilor cu documente, dar autorităţile au rămas timorate în spaţiul lor de manevre „diplomatice”.

De fapt, s-a dovedit încă o dată că suntem prinşi sub două tălpi. Sub cizma iredentist maghiară şi sub bocancul influenţei evreieşti. Sau invers, după caz, conjunctură, moment „istoric” sau moment economic de restituire a ceea ce este de fapt al nostru.

Pentru că, dacă de peste ocean nu s-ar fi făcut auzită vocea grupărilor evreieşti, revoltate de gestul mârşav al maghiarilor sovini, în mod cert cenuşa otravei ar fi ajuns în pântecele gliei noastre. Iar înhumarea nu ar fi fost stopată de către organizatori, ci, dimpotrivă, în gestul unei evidente sfidări, s-ar fi purces la purtarea urnei pe umerii extremismului maghiar care a clocit în inima Ardealului. Iar solii Budapestei, ar fi stat cu mâna la chipiu, chiar în fruntea procesiuni, râzându-ne în nas. Nouă, dar şi Europei. A acelei părţi a Europei care a sancţionat în propriile state gesturile extreme ale colectivităţilor maghiare.

Şi trebuie să fim oneşti cu noi înşine. Măcar atât! Să recunoaştem că autorităţile s-au mişcat asemenea unor domnişoare care nu voiau să deranjeze „oaspeţii” veniţi pe meleagurile noastre. S-au purtat cu mănuşi în tot ceea ce au întreprins. Iar dacă a fost „political corect” la nivel diplomatic, a fost ruşinos şi penibil pentru noi, românii. Care ne-am fi aşteptat la o altfel de reacţie din partea Statului când se pune problema apărării istoriei, onoarei şi demnităţii unui popor.

În faţa încercărilor iredentiştilor de a ne infesta pământurile şi prin pumnul de cenuşă hortistă, autorităţile noastre au apelat la „tertipuri”. Au căutat fisuri procedurale pentru a împiedica, într-un fel extrem de ocolit, desfăşurarea acestui blasfemitor ritual.

S-au limitat la a constata că acel certificat de înhumare era ilegal, nu pentru că aducea atingere istoriei noastre, ci pentru că, tehnic, avea o inarverdenţă în felul de redactare, cu o dată imprecisă dintr-o zi în care autoritatea emitentă nu a lucrat.

În loc să fi pus clar piciorul în prag, Statul Român a încercat o soluţie prin care tot el să se justifice în acţiunea pe care o întreprindea, motivând o inexactitate procedurală. Asta în loc să facă apel la acea ordonanţă care funcţionează întotdeauna când românii vor să-şi omagieze anumiţi eroi ori să pună sub semnul întrebării anumite evenimente care ni se aruncă nouă în cap ca vinovăţii istorice. O ordonanţă celebră, care nu a funcţionat acum pentru că Statul nu a apelat la ea. Nu a făcut-o pentru a nu deranja, evitând să rostească nişte adevăruri dure în faţa acelora care voiau să vadă urna îngropată aici. Şi cărora ar fi trebuit să le fie izbite de tâmpla uitării nişte vorbe grele pentru a le dovedi că noi nu am uitat şi nu am iertat atrocităţile hortiştilor.

De aceea, nu putem fi mândri. Noi ne-am dovedit din nou prea slabi. Căci ar fi trebuit să punem piciorul în prag și să spunem: „Ajunge!

Evitarea ororii care era pe cale să se producă s-a datorat reacţiei evreilor din Statele Unite. Şi cărora trebuie, de data aceasta, să le mulţumim. Dar nu poţi să nu îţi pui un semn de întrebare faţă de tăcerea federaţiilor evreieşti din România. Pe care ne-am fi aşteptat să le vedem protestând din prima clipă. De ce au tăcut? Ar fi preferat ca în România să fie sădită otrava cenușei unui hortist şi antisemit pentru a vedea cum România este împinsă într-un scandal monstru? Pentru că, după ce înhumarea s-ar fi săvârşit, întrega responsabilitate ar fi revenit Statului care a acceptat acest lucru. Statul Român.

Să fi sperat colectivităţile evreieşti de aici că România va ajunge iarăși în vizorul mişcărilor evreieşti din întreaga lume, revoltate de această permisivitate? Ar fi prea urât dacă au gândit aşa, de aceea sperăm că a fost doar urmarea unei reacţii anemice. Pentru că, uneori, şi victimele uită, conjunctural, dramele prin care au trecut.

Poate vom învăţa din tot acest episod că trebuie să ne apărăm cu orice preț istoria. Că avem obligaţia de a ne apăra demnitatea. Şi nu trebuie să aşteptăm să vină alţii să facă acele gesturi pe care ar trebui să le facem noi. Şi, da,! din nou trebuie să-l contrazicem pe Răzvan Teodorescu, academicianul care a ieșit „pe sticlă” pentru a sublinia că este meritul autorităţilor române. Nu, nu a fost meritul lor. Ar fi putut fi dacă ar fi avut o reacţie mai precisă şi, la nevoie, mai dură din prima clipă a trasării direcţiei acestei porcării iredentiste.

Este meritul valului de indignare a evreilor din America. În faţa căruia iredentiştii au făcut un pas înapoi pentru a nu supăra anumite cercuri.

Altminteri bătaia de joc la adresa noastră ar fi continuat. Am fi fost trimişi după urne goale în vreme ce otrava ajungea la locul unde trebuia. Şi nu poţi să nu te întrebi: ce au păzit serviciile noastre? Cum a fost posibilă o asemenea umilire a autorităţilor trimise să vâneze urne goale?

Oricum,  anunţul organizatorilor de a anula înhumarea trebuie privit tot la nivelul de sfidare la care s-au situat în permanenţă. Un mesaj clar: „Noi decidem când vrem să oprim ceva! Voi nu aveţi nici un cuvânt de spus!”. Şi fie şi numai pentru acest lucru, din punctul lor de vedere, întreaga tărăşenie iredentistă şi-a atins scopul.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*