Mihail Diaconescu – un artizan generos al cuvântului

Mihail Diaconescu s-a născut la 8 noiembrie 1937, în localitatea Priboieni, comuna Vultureşti, judeţul Argeş, şi este un romancier, critic şi istoric literar. A absolvit Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1960), obţinând în anul 1972 titlul de doctor în filologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, cu teza Gib I. Mihăescu, publicată în anul 1973. După absolvire, an care a coincis şi cu debutul său în revista „Gazeta literară” cu un articol despre Gala Galaction, este numit profesor de limbile română şi latină, logică şi psihologie la Liceul „St. O. Iosif” din localitatea Rupea, judeţul Braşov. Din anul 1965 este muzeograf la Muzeul Regional de Istorie şi redactor la secţia culturală a cotidianului „Drum nou” din municipiul Braşov.

În anul 1963 debutează editorial cu romanul Visele au contururi precise. În intervalul anilor 1965-1985, este cadru didactic la Institutul Pedagogic din municipiul Piteşti, unde va participa la editarea revistei „Argeş”, al cărei redactor – şef va fi din anul 1966 până în anul 1969. Este, de asemenea, colaborator al revistelor „Astra” (1966) şi „Noua revistă română” (1966). A funcţionat, între anii 1985 şi 1995, ca cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” din Bucureşti.

Primul roman, Visele au contururi precise (1963), nereuşit, scris în litera tezismului ideologic al anilor ’60, se ocupă de lumea contemporană, ca şi cel din anul 1980, Umbrele nopţii, înfăţi­şând, moralizator, drama unui sculptor român exilat în Occident. Toate celelalte romane, de la Culorile sângelui (1973) până la Sacrificiul (1988), au fost concepute ca părţi constitutive ale unei „fenomenologii narative a spiritului românesc”; ele ilustrează o „literatură cu program”, teoretizată în diverse studii şi articole, pe o linie oarecum protocronistă, „idee” perimată astăzi, dar de mare actualitate în anii ’70-’80.

Scriitorul urmează şi o altă filieră, ortodoxist-mistică şi tra­diţionalistă, de tipul Nae Ionescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae etc., vorbind despre „misiunea românească” şi caracterul „tragic, eroic şi sublim” al românilor. Dacă în ceea ce priveşte eseistica autorul poate fi aşezat alături de Paul Anghel sau Dinu Săraru, romanele pe care le-a scris sunt discutabile, iar încercarea de a da o Istorie a literaturii daco-romane (1999) este în cel mai bun caz un gest de curaj, ţinând de un uluitor spirit al fantazării. Ceea ce depăşeşte ca limită a credibilului în Istoria... sa îi este permis romancierului, care poate mixa realul cu imaginarul, pentru a prezenta epoci diferite, de la vechii traci la secolul al XX-lea, într-o încercare de a reconstitui spiritul fiecărui timp. Abordând o tematică istorică, autorul recurge la stilul realist clasic, vizitând fie şi o realitate imaginată, cu unele infuzii romantice şi accente bombastic-retorice.

Culorile sângelui este o carte dedicată picto­rului „oficial” din vremea lui Constantin Brâncoveanu, Pârvu Mutu, zugravul de biserici care, la început de veac XVIII, este un artist aproape renascentist, inaderent la cruda ambianţă balcanică. Renaşterea şi umanismul românesc prebrâncovenesc sunt urmărite şi în Adevărul retorului Lucaci (1977), unde personajul principal este un „profesor” din vremea Movileştilor. În Marele cântec (1980), probabil cel mai bun roman al lui Diaconescu, eroul este muzicianul şi savantul Ioan Căianu-Valachus, pentru puţină vreme episcop romano-catolic în Transilvania.

Epoca lui Burebista este văzută prin ochii lui Arhidamos, protagonistul romanului Călătoria spre zei (1982), ambasador al dacilor la Roma lui Iulius Cezar. Principele Grigore Alexandru Ghica al X-lea apare într-o carte despre vremurile romantismului (Speranţa, 1984), după care prozatorul se întoarce la epoca sa predilectă, cea străromână, acum personajul principal fiind astronomul şi teologul Dionysus Exiguus, „discipol” la „schola” unei mănăstiri tomitane (Depărtarea şi timpul, 1986).

În fine, Sacrificiul aduce în prim-plan pe luptătorii ardeleni pentru Marea Unire, totul fiind prezentat, ca şi în celelalte cărţi, pe fondul de violenţă şi „bestialitate” al naturii umane. În aceste context, cele mai reuşite pasaje literare se dovedesc, după D. Micu, descrierile de ceremonial, recompuse în spiritul caracteristic al fiecăreia dintre epocile „reactualizate”.

În maniera lui Radu Theodoru, Paul Anghel, Vasile Ştirbu, Eugen Uricaru, autorul mânuieşte dezinvolt instrumentarul narato – logic al realismului tradiţional. Realizează astfel un „mozaic de romane, înlesnite şi de tezele naţionalismului ceauşist optzecist”, înglobând, în ceea ce s-ar fi vrut un tot unitar, dacii, Reforma, Renaşterea, „barocul” ardelean, vremea lui Brâncoveanu, romantismul prepaşoptist, epoca Unirii, chiar dacă îi lipseşte totuşi acestui conglomerat un factor literar „incitator” (Marian Popa).

O lucrare serioasă şi bine documentată este Prelegeri de estetica ortodoxiei (1995-1996, respectiv ediţia a doua în anul 2009), în două volume intitulate Teologie şi estetică şi Ipostazele artei. O altă carte, Biserici şi mănăstiri ortodoxe (1988), ilustrează aceleaşi teze despre perspective multi, inter şi transdisciplinare: teologie dogmatică, istoria artelor, culturii şi civilizaţiei, poetică, părinţii Bisericii. Volumul, Farmecul dialecticii şi fenomenologia narativă (2001), conţine în mare toate teoriile lui Diaconescu despre roman şi natura specifică a epicului.

În anul 1996 Universitatea din municipiul Oradea i-a acordat titlul de Doctor honoris causa pentru întreaga sa operă literară şi ştiinţifică.  În anul 2005 a primit titlul de cetăţean de onoare al municipiului Brad din judeţul Hunedoara „pentru prestigioasa sa activitate literară, publicistică, filosofică şi didactică”. În anul 2007 a primit titlul de cetăţean de onoare al comunei Vultureşti din judeţul Argeş şi titlul de cetăţean de onoare al judeţului Argeş „pentru întreaga activitate depusă”. Este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. O parte din proza sa a fost tradusă în limbile germană, franceză, engleză, rusă. Mihail Diaconescu face parte din Comitetul Ştiinţific European al Societăţii Ad Fontes. Alle Fonti Dell‘Unita D’Europa.

Tratatul Prelegeri de estetica Ortodoxiei (vol. I, Teologie şi estetică; vol. II, Ipostazele artei) – pe care l-a publicat în anul 1996, la Editura „Porto Franco” din Galaţi, iar ediţia a doua, în anul 2009, la Editura „Doxologia” a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei din Iaşi – este o lucrare realizată pe o largă bază interdisciplinară. Prefaţa Terra mirabilis la albumul de artă Bisericii şi mânăstiri ortodoxe. Orthodox churches and monasteries. Romania (1998) este o ilustrare a tezelor şi demonstraţiilor cuprinse în lucrarea extraordinară „Prelegeri de estetica Ortodoxiei”. Tratatul Istoria literaturii daco – romane (1999) este o sinteză ştiinţifică cu caracter fundamental, unică în cultura română şi europeană. El constituie o noutate într-un domeniu de strictă actualitate datorită prezentării scriitorilor dacoromani de valoare universală din secolele I-VI – Aethicus Histricus, Sfântul Ioan Cassian, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul, Leontius Byzantinus, Ioan Maxentius şi alţii. Volumul Antologie de literatură dacoromană. Texte comentate publicat în anul 2003 la Casa de Producţie şi Editură Corifeu este o completare necesară la tratatul Istoria literaturii daco – romane.  Volumul Farmecul dialecticii şi fenomenologia narativă (2001) conţine teoriile Domnului Mihail Diaconescu despre roman, natura specifică a epicului şi „fenomenologia narativă a spiritului românesc”. Ca scenarist şi regizor de filme documentare Mihail Diaconescu a realizat serialul Dobrogea creştină. Harta spirituală în 13 episoade a câte 30 de minute fiecare.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*