Indiferent ce s-ar spune, cazul justițiabilului Adrian Năstase supune nu câțiva înalți magistrați testului de verticalitate etică, ci însăși instituția Justiției din România. Acest test de deontologie, poate al doilea ca semnificație după cel al lui Nicolae Ceaușescu, are trei alternative: cea a inculpatului triumfal care denunță scleroze trenante ale sistemului, apoi cea a Justiției în numele principiului dura lex, sed lex și cea a eternului românesc aurea mediocritas. În ce mă privește, mă tem de această a treia alternativă, a căii de mijloc, fiindcă inamovibilitatea, care teoretic exclude ingerința, și remunerațiile magistraților, care îi scutesc de orice tentație, ar putea să-și salveze lipsa de curaj prin trimiteri la ea invocând surprinzătoare vicii de procedură sau excepții de natură judiciară, fiindcă manevra recuzărilor speculative sper să se fi epuizat.
În cea de a doua alternativă, problema e cine dintre înalții magistrați va reuși să salte fruntea sus și să își asume, precum Ferdinand I al Germaniei, deviza Fiat Justitia, pereat mundus! A aduce în legătură cu acest caz discuția despre șansa Justiției românești de a se reabilita în fața Europei (care ne-a obligat prin CEDO la decontul unor soluții contestabile), înseamnă că suntem în situația de a fi găsit un țap ispășitor, ceea ce nu e drept. A-l sacrifica pe Năstase numai fiindcă sunt destui cei care îl cred vinovat din varii motive de antipatie nu e posibil mai întâi creștinește, fiindcă nici Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci numai îndreptarea lui. A lăsa însă cazul la cheremul abilităților avocățești să se prescrie ar mai putea fi o alternativă, însă după aceea Justiția ar putea da vina pe un sistem de Drept contradictoriu, imperfect, cu scleroze vechi și atunci toți cei care au urmat penitențele unor soluții similare sunt, la rândul lor, nevinovați și au toate motivele să ceară daune, chiar dacă societatea reclamă în gura mare nevoia de Justiție: Sine Justitia, nula libertas! Sigur este însă că ieșirea discutabilă din acest caz pune sub semnul întrebării nu conținutul noțiunii de corupție, ci elanul instituțiilor abilitate de a o mai aborda cu instrumentele Dreptului. Că avocații lui Năstase l-au recuzat pe procurorul de ședință sub motivul că tot el a fost prezent și pe fond și mai apoi a formulat și semnat recursul, că au solicitat după recuzare încheierea de ședință pentru un alt termen sunt manevre avocățești de tatonare ce nu pot fi respinse.
Or, să nu uităm totuși că, de cealaltă parte, Adrian Năstase a avut și el în sala de judecată, cu conotațiile de rigoare, suporteri notabili: Ana Diculescu Șova, mama lui Dan Șova, Doru Giugula, fost ofițer USLA înainte de 1989 – ca ajutoare „întâmplătoare”, cum au reținut agențiile de presă. Și dacă va triumfa Justiția, pe lângă câștigul de imagine așteptat și necesar, pilda ar putea fi de efect și nimeni nu s-ar mai îndoi de instituția de drept de la judecata de fond până la ultima cale de atac, chiar dacă magistrații noștri mai dau încă prilejul unor știri senzaționale în presă – se întâmplă asta și la case mai mari.
Lasă un răspuns