Mitropolia Ortodoxă Română a Basarabiei – trecut, prezent şi perspective

Teritoriul din stânga râului Prut, locuit de strămoşii românilor încă din secolele III – IV d.Hr., a depins din punct de vedere canonic-duhovnicesc, de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. În anul 1401, când Patriarhia Ecumenică l-a recunoscut pe Iosif I Muşat ca Mitropolit canonic al  Mitropoliei Moldovei (înfiinţată în anul 1386), acest teritoriu făcea parte din Mitropolia Moldovei, care era păstorită de ierarhi români, cu reşedinţa la Suceava şi apoi la Iaşi. Când Biserica Ortodoxă Rusă l-a ales, în anul 1448, pe Mitropolitul Iona (fără a avea binecuvântarea Patriarhului Ecumenic de Constantinopol), considerându-se ca fiind autocefală (recunoscută ca atare de Patriarhia Ecumenică de abia în anul 1589, în timpul primului patriarh cu numele de Iov), aceasta nu avea jurisdicţie canonică asupra teritoriului dintre râurile Prut şi Nistru. Foarte târziu, în anul 1812 – anul anexării lui injuste de către Imperiul Ţarist – acest teritoriu a fost inclus, în mod necanonic, în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, care, în anul 1813 a înfiinţat pe acest teritoriu – reorganizat ca o nouă gubernie, numită Basarabia – eparhia de Chişinău condusă de Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu scopul rusificării populaţiei româneşti din partea de răsărit a Moldovei. După moartea lui, în anul 1821, Biserica Rusă nu a mai acceptat în Basarabia decât episcopi ruşi. În urma tratatului de pace de la Paris din anul 1856, Moldovei i-a fost retrocedată o porţiune din Basarabia de miazăzi: judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, astfel că în anul 1864 se înfiinţează la Ismail Episcopia Dunării de Jos cu jurisdicţie asupra teritoriului eliberat. Această stare de lucruri a fiinţat până în anul 1878 când în urma congresului de la Berlin cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost încorporate din nou la Imperiul Rus iar bisericeşte acest teritoriu a trecut din nou sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse.

Cu alte cuvinte, după cum bine se ştie, în anul 1812, prin tratatul de la Bucureşti, Rusia ţaristă anexa teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, care va deveni cunoscut sub numele de Basarabia. Din punctul de vedere al organizării bisericeşti, credincioşii ortodocşi din această regiune făcuseră parte din cuprinsul Mitropoliei Moldovei şi al Mitropoliei Proilaviei, aflate sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol. Fără a lua în seamă vechile rânduieli, autorităţile ruse au creat o nouă structură eclesiastică, Arhiepiscopia de Chişinău şi Hotin, subordonată Sinodului rusesc, în fruntea eparhiei fiind instalat Gavriil Bănulescu Bodoni, român de neam, care a păstrat în timpul păstoririi sale caracterul românesc al Ortodoxiei din regiune.După moartea lui Gavriil, nici un arhiepiscop de Chişinău nu a mai fost român.

Din anul 1839 eparhia pierdea teritoriile de peste Nistru şi se instaura un amplu şi aspru proces de rusificare a vieţii bisericeşti, fenomen care merge mână în mână cu dezvoltarea teoriei “moldovenismului” şi a afirmării ideii că Basarabia este parte a teritoriilor tradiţional locuite de slavii de răsărit. Basarabia devenea prin urmare un spaţiu rusesc, care trebuia în mod legitim să se afle sub jurisdicţia Sinodului rus. Toate aceste lucruri au fost completate cu o amplă campanie de colonizare a Basarabiei cu elemente alogene, care au schimbat dramatic profilul etnic al provinciei. Toate aceste probleme erau cunoscute românilor de dincoace de Prut, însă teama de ameninţarea rusească a făcut ca mult timp aceste chestiuni să fie trecute sub tăcere. În anul 1856, prin decizia Congresului de la Paris, trei judeţe din sudul Basarabiei reveneau în hotarele Principatului Moldovei, fiind reintegrate şi din punct de vedere bisericesc în structurile eclesiale româneşti (Cahulul în Episcopia Huşilor, Ismail şi Bolgrad în nou-înfiinţata Episcopie a Dunării de Jos, cu sediul la Ismail). În aceste teritorii s-a încercat renaşterea unei vieţi bisericeşti de expresie română, care însă a fost atentă la diversitatea etnică din zonă. În anul 1878, la presiunile ruseşti, România a fost nevoită să cedeze cele trei judeţe, în care s-a reinstaurat autoritatea Arhiepiscopiei Chişinăului. Atitudinea Imperiului Rus faţă de România după Războiul de Independenţă din anii 1877-1878 nu a fost de natură să încurajeze relaţiile dintre cele două părţi, fapt care a condus şi la răcirea raporturilor bisericeşti. Prutul devenea o barieră foarte greu de trecut, din voinţa Rusiei, fapt care nu încuraja deloc dezvoltarea relaţiilor bisericeşti şi naţionale dintre românii de pe cele două maluri ale râului devenit frontieră între fraţi.

 

Schimbări în viaţa bisericească dintre Prut şi Nistru după prăbuşirea ţarismului

 

În perioada 19-25 aprilie anul 1917, a avut loc la Chişinău, sub preşedinţia Arhiepiscopului Anastasie, “Adunarea extraordinară a clerului şi mirenilor din Eparhia Chişinăului”, care trebuia să se pronunţe asupra viitorului Bisericii Ortodoxe într-o Basarabie care, deocamdată, se dorea autonomă în cadrele statului rus. Urmând procesul “revoluţionar” prin care trecea întreaga Biserică Ortodoxă Rusă, din ale cărei coordonate amintim: refacerea patriarhatului, emanciparea de sub controlul statului, ideea unei biserici a “poporului”, alegerea ierarhilor de organisme din care să facă parte şi credincioşii, cu alte cuvinte, “democratizarea” bisericii, clerul basarabean a propus o serie de măsuri care se înscriau într-un proces de “naţionalizare” (termenul este contemporan) a Bisericii dintre Prut şi Nistru. Se afirma deocamdată păstrarea legăturilor canonice cu Biserica Ortodoxă Rusă, însă alegerea ierarhilor basarabeni urma să fie făcută de o adunare eparhială extraordinară, compusă din reprezentanţi ai clerului şi mirenilor. Basarabia urma să fie o mitropolie cu mai multe episcopii sufragane, toţi episcopii trebuind să fie oameni ai locului, cunoscători ai limbii “moldoveneşti”. În toate parohiile curat “moldoveneşti” slujbele urmau să se facă în limba română, iar în parohiile mixte, în română şi slavonă. La 24 august anul 1917 s-a constituit Sfatul Superior Eparhial din Chişinău, organism cu replici în toate eparhiile din Rusia, expresie a spiritului “revoluţionar” al timpului. Treptat, numeroşi membri ai clerului au început să afirme din ce în ce mai limpede rolul naţional pe care trebuie să-l joace preoţii în Basarabia, autonomia Bisericii “moldoveneşti”, cu mitropolit moldovean în frunte, preeminenţa limbii române în actele de cult şi în învăţământul religios. La 21 noiembrie anul 1917, în urma dezbaterilor unui larg sobor, la care a luat parte şi arhiepiscopul Chişinăului, Atanasie, era înscăunat la Moscova patriarhul Tihon, care era de acord cu “democratizarea” Bisericii, însă se pronunţa pentru menţinerea unităţii Bisericii ruse, aşa cum fusese ea în perioada imperială. Preluarea puterii de către bolşevici şi evenimentele politice internaţionale au schimbat însă dramatic şi cursul evenimentelor pe plan bisericesc în Rusia. Tot pe 21 noiembrie anul 1917 se forma la Chişinău “Sfatul Ţării”, prilej cu care s-a ţinut o slujbă în limba română în catedrala din centrul oraşului, semn al schimbărilor care se preconizau, iar la 24 decembrie, în condiţii istorice dificile, se proclama independenţa Republicii Moldoveneşti.

 

Atitudinea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române faţă de situaţia Bisericii din Rusia

În toată această perioadă, România a urmărit cu atenţie evenimentele din Rusia, cu care era aliată în război, în general, şi pe cele din Basarabia, în special, însă a evitat să facă vreun gest care să afecteze un stat şi aşa extrem de slăbit de marile pierderi de pe front şi de frământările interne. Unul din semnele raporturilor bune dintre cele două state a fost şi invitaţia adresată Bisericii Ortodoxe Române de a participa cu o delegaţie la lucrările soborului din vara-toamna anului 1917, acela care urma să dea o nouă organizare Bisericii Ortodoxe Ruse. Delegaţia română a fost condusă de Episcopul de Huşi, PS Nicodim Munteanu, cel care, în calitate de patriarh, va efectua, peste aproape 30 de ani, o nouă vizită la Moscova, atunci însă în cu totul alte condiţii. Conform raportului întocmit de înaltul ierarh, delegaţia română a sosit la Moscova pe data de 31 august anul 1917, fiind primită foarte bine.

În cadrul diverselor solemnităţi, fiecare parte a avut ocazia să-şi exprime punctul de vedere asupra modului în care trebuiau să evolueze raporturile bisericeşti româno-ruse. Astfel, PS Episcop Nicodim a salutat transformările pe care le cunoştea Biserica Rusă, a subliniat unitatea de credinţă dintre cele două Biserici şi a insistat pe ideea sobornicităţii, una din expresiile acesteia fiind cunoscutul Sinod de la Iaşi din anul 1642. În răspunsul său, IPS Arsenie, vicepreşedinte al soborului, a amintit la rându-i de momente importante de apropiere între cele două Biserici, nu fără oarecare tuşe de “paternalism”, spunând, printre altele: “Biserica rusească îmbrăţişează pe cea românească cu dragoste şi nădăjduieşte că împrejurările grele, prin care trec acum popoarele rus şi român, faptul că poporul românesc a luat parte la marele război european alături de cel rus, trimiterea PS voastre de către Sfântul Sinod, toate acestea vor apropia şi mai mult Biserica rusească şi românească. Biserica rusească regretă că, în timpurile din urmă, relaţiunile nu s-au menţinut tot aşa de strâns ca în trecut”.

 

Despre dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Sinodul Rus în anul 1918

 

În cazul concret al Basarabiei, Mitropolitul Pimen al Moldovei, pe atunci preşedinte al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a adresat la 17 aprilie anul 1918 o telegramă Arhiepiscopului Atanasie, prin care i se făcea cunoscut că este recunoscut drept chiriarh legiuit al Bisericii Ortodoxe, fiind invitat să se alăture Sinodului românesc. În răspunsul său, arhiepiscopul rus argumenta că “sfintele canoane nicidecum nu pun în atârnare jurisdicţia bisericească de jurisdicţia statului”, însă în aplicarea acestui principiu asupra faptelor istorice folosea două măsuri diferite. În opinia sa, ocuparea Basarabiei în anul 1812 şi modificările operate atunci în jurisdicţia bisericească, fără nici o consultare sau acord, erau perfect legitime (conform dreptului de cucerire), în timp ce crearea statului naţional român şi, mai ales, unificarea bisericească a românilor ortodocşi şi refacerea jurisdicţiilor istorice în Moldova nu erau posibile! În încheierea mesajului său, vlădica Atanasie arăta: “Fără orice relaţiuni cu Biserica Rusă, nu poate hotărî soarta singur eparhia Chişinăului şi nici Biserica Română, pentru că asta ar însemna din partea ei însuşirea unei moşteniri care este străină de dânsa. Lucru evident că chestiunea cu privire la situaţia Basarabiei, mai departe, din punct de vedere bisericesc, trebuie să se hotărască numai după o prealabilă discuţiune a acestei chestiuni în acelaşi timp de Biserica Rusă şi de Biserica Română şi în urma unor relaţiuni între ele, în conformitate cu canoanele; totodată trebuie luat în consideraţie şi glasul clerului şi a întreg poporului ortodox care locuieşte în limitele Basarabiei”.

La 21 aprilie anul 1918, episcopatul rus din Basarabia s-a întâlnit la Iaşi cu delegaţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Argumentele invocate de partea română, pe baza canonului 17 al Sinodului al IV-lea ecumenic şi canonului 38 al Sinodului al VI-lea ecumenic, care veneau în sprijinul revenirii bisericii basarabene în cadrul Sinodului românesc, au fost respinse. De asemenea, Atanasie nu a acceptat să-l pomenească la rugăciuni pe primatul României, să promoveze limba română în biserică şi şcolile teologice şi să accepte o dezvoltare a bisericii basarabene în limitele impuse de legile statului român. Plecând la Moscova, pentru a lua parte la lucrările Sinodului rus, Atanasie a cerut patriarhului Tihon să trimită o “scrisoare irenică” mitropolitului Pimen al Moldovei (datată 23 mai anul 1918). Prin această scrisoare, Patriarhul Rus punea la îndoială realitatea unirii Basarabiei cu România, cerând ca problemele bisericeşti să fie discutate abia după încheierea păcii şi retrasarea noilor graniţe. La fel ca şi Atanasie, Tihon afirma că modificarea graniţelor nu trebuie, de la sine, “să rupă imediat legăturile canonice cu Biserica Rusă şi să se supună jurisdicţiei canonice a Bisericii Române”. Din nou, patriarhul rus venea cu eternul argument al “Sfintei Rusii”, invocând faptul că situaţia din anul 1918 nu poate fi comparată cu cea din anul 1812, deoarece atunci Rusia “a eliberat” pe creştinii basarabeni de sub oprimarea otomanilor musulmani, a refăcut provincia şi a “civilizat-o”, în timp ce se sugera că evenimentele din anul 1918 ar fi un gest neprietenesc la adresa unei Biserici-surori! În finalul mesajului, Patriarhul Tihon propunea totuşi soluţia ca soarta bisericii basarabene să fie hotărâtă de basarabenii înşişi: “Este cu totul natural şi chiar necesar în momentul de faţă a întreba clerul şi poporul basarabean cum şi în ce formă ar dori ei să-şi organizeze viaţa lăuntrică a Bisericii lor şi să stabilească relaţiile ei cu Biserica Rusă şi Biserica Română”. “Poporul” trebuia să-şi exprime voinţa prin Soborul local sau prin Adunarea Eparhială şi, în funcţie de deciziile adoptate, Sinodul rus urma să ia o hotărâre.

 

Despre integrarea Basarabiei în cadrele Ortodoxiei româneşti – expresie a voinţei poporului

Scrisoarea Patriarhului Tihon a fost privită de către basarabeni drept semnul prin care Patriarhia Moscovei deschidea posibilitatea reunirii bisericeşti a românilor. În schimb, partea rusă va interpreta în mod diferit gestul. Loviturile primite de Biserica Rusă în acei ani din partea bolşevicilor au împiedicat continuarea dialogului, fapt interpretat ulterior de Moscova drept o ocazie pentru români de a acţiona fără a ţine seama de Patriarhia moscovită. De fapt, în toţi aceşti ani, au existat numeroase adunări şi întâlniri prin care românii basarabeni şi-au exprimat în mod limpede voinţa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei să devină parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Române. La 14 şi 16 iunie anul 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române emitea două documente istorice: o “hotărâre” privind afacerile bisericeşti ale Basarabiei şi o “carte pastorală” către “clerul şi norodul Basarabiei”, consfinţind, pe de-o parte, revenirea bisericii basarabene în sânul Bisericii-mamă şi constatând, pe de altă parte, părăsirea scaunelor episcopale de către episcopii ruşi, care au refuzat să recunoască autoritatea Sinodului român, plecând în exil. Pentru o perioadă, treburile bisericii din Basarabia au fost girate de Episcopul de Huşi, PS Nicodim Munteanu, pentru ca în următorii ani să se organizeze alegeri episcopale, iar viaţa bisericească a Basarabiei să se desfăşoare firesc în cadrele Bisericii Ortodoxe Române. Din 19 februarie anul 1919 scaunul arhiepiscopal este ocupat de Gurie Grosu, iar la 30 decembrie Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române realizează unitatea bisericească “pe întreg pământul României reîntregite, într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă”.

În anul 1922, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înfiinţat încă două eparhii în Basarabia – Episcopia Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi şi Episcopia Cetăţii Albe, cu reşedinţa la Cetatea Albă. Ridicarea la rang de Mitropolie a avut loc în anul 1927, Arhiepiscopia Chişinăului fiind ridicată la rang de Mitropolie şi având ca eparhii sufragane episcopiile menţionate mai sus. Acestora li s-a adăugat, în anul 1941, din raţiuni pastoral-misionare (ţinând seama de persecuţia stalinistă împotriva Bisericii Ortodoxe din zonă), Misiunea Ortodoxă Română pentru Transnistria, cu statut de eparhie. În iunie anul 1940, ca urmare a Pactului Hitler-Stalin ( Molotov – Ribbentrop) încheiat la 23 august anul1939, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa au fost invadate şi anexate la Uniunea Sovietică. Mitropolia Basarabiei a fost defiinţată şi întreg teritoriul ei a ajuns sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. În 1941 Basarabia revine la sânul României, Mitropolia Basarabiei cu cele patru eparhii sufragane ale sale menţionate mai sus funcţionând până în anul 1944, după care a fost forţată de către regimul comunist sovietic să-şi întrerupă activitatea. Primii mitropoliţi ai Basarabiei, până la ocupaţiile sovietice din anii1940 şi 1944, au fost Gurie Grosu şi Efrem Enăchescu.

 

Presiunile exercitate asupra desfăşurării activităţii Mitropoliei Basarabiei

În data de 1 decembrie anul 2007 Preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, a declarat la postul de televiziune NIT că va contesta Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13/12/2001, în cazul în care Mitropolia Basarabiei nu va reveni asupra hotărârii privind trei din cele patru episcopii istorice, componente ale sale. “Nu dorim repetarea situaţiei din Kosovo în Moldova. De aceea vom răsturna Decizia Curţii de la Strasbourg, dacă dezordinea în jurul Mitropoliei Moldovei nu se opreşte. Asta e o declaraţie oficială, eu nu arunc cu cuvinte când e vorba de astfel de probleme. Nu putem să ne târguim cu credinţa noastră şi nu vom face din credinţă un ostatec al politicii. Dacă aceste evenimente vor continua şi mai departe, ne rezervăm dreptul să ieşim din Hotărârea CEDO (Mitropolia Basarabiei vs. Moldova –  n.n.) pentru că toţi înţelegem că pe parcursul civilizaţiei umane au fost foarte multe războaie, din care 90 la sută au avut loc din cauza problemelor religioase, când o ţară a vrut să impună religia sa unui altei ţări”, a spus Preşedintele Vladimir Voronin. Asemenea declaraţii a făcut Vladimir Voronin şi în anul 2009, când acesta a dat asigurări oficiale clerului din Mitropolia Moldovei (Patriarhia Moscovei) că în următorii patru ani nici o comunitate locală a Mitropoliei Basarabiei nu va fi înregistrată de către Ministerul de Justiţie şi că „Guvernul va face tot posibilul pentru a anula înregistrarea Mitropoliei Basarabiei”. La 26 decembrie anul 2007, la revenirea sa în Republica Moldova prin punctul Sculeni de trecere a frontierei moldo-române, Mitropolitul Basarabiei a fost reţinut, percheziţionat timp de două ore, umilit şi tratat ca un contravenient de către grănicerii şi vameşii moldoveni, fără a i se aduce la cunoştinţă cauzele reţinerii. După ce grănicerii moldoveni şi reprezentanţii organelor de securitate nu au găsit nimic asupra sa, i-au cerut mitropolitului să semneze pe proprie răspundere un act prin care confirma că nu deţine asupra sa substanţe narcotice. Nici un fel de explicaţii nu au fost prezentate în legătură cu această situaţie nici de responsabilii din Vama Sculeni, nici de reprezentanţii Serviciului de Informaţii şi Securitate deplasaţi special din centrul raional Ungheni şi din capitala Republicii Moldova – Chişinău. Presa scrisă şi audiovizuală au relatat pe larg despre acest incident organizat de autorităţi. Asemenea cazuri sunt într-un număr destul de mare şi nu fac altceva decât să încerce intimidarea bunei desfăşurări a activităţii Mitropoliei Basarabiei, mergând până la ideea lichidării ei.

În concluzie şi în încheiere, putem afirma că atitudinea oamenilor politici din fruntea Republicii Modova, cât şi atitudinea Mitropoliei Moldovei faţă de reactivarea Mitropoliei Basarabiei este identică cu cea a Patriarhiei Moscovei, această atitudine explicând şi ilustrând foarte bine situaţia din Basarabia, coordonatele pe care sunt trimise direcţiile de urmat pentru „organizarea” Republicii. Aşadar, în acest context putem vorbi de perspective mai bune? Probabil că da numai atunci când în plan politic deciziile vor fi luate fără a urma indicaţiile venite pe filiere estice iar convenţiile şi tratatele democratice internaţionale vor fi respectate cu sfinţenie. De fapt, soluţia unică, veşnică şi imbatabilă este ancorarea noastră în Dumnezeu, iar în cazul de faţă respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist (sovietic), dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*