„Vagabondul serafic” al bunului Dumnezeu: Henri Le Boursicaud

Întâmplător, cum minunile aparţin întâmplării, am regăsit, după aproape 12 ani, o scrisoare de la o persoană aparte, globtroter al duhului, un filosof  neplictisit o clipă în a gândi şi lucra pentru cei mai umili oameni ai lumii. Ne-am întâlnit într-o cameră smulsă din igrasie, cu taburete şleampăte în jur, cu geamurile abia strecurând lumina amplificată, aureolată deasupra Bătrânului, preotul redemptorist  – muncitorul  Boursicaud, un cetăţean al lumii care şi-a adăugat acel “Le(Henri-Marie Le Boursicaud) nu ca o particulă de nobleţe ereditară ci ca nobleţe umană încreştinată, deci recunoscută de Dumnezeu.

În jurul nostru, la acea primă şi ultimă întâlnire, mai erau câţiva tineri care de ani buni uitaseră forma de triptic a familiei cum şi familiile uitaseră de ei.  Franceză păguboasă, de însăilătură, picaj semantic cu rateuri şi doar ochii, privirea, privirile  restaurau comunicarea aceea subliminală, imperceptibilă pentru cei din jur. Doamna care se nevoia pe completările necesare mai adăuga de la ea câte ceva, lecturile ei nedigerate, orgoliile de pagini de ziar  survolate între două staţii de tramvai. Boursicaud mă ţinea în colţul ochiului, să adeveresc surplusul. Ştia, era sigur că alunecam spre el pe două pârtii oarecum diferite: a mea, a ei. « Sunt mulţumit să am astfel un document  din România pentru cartea mea: “Oamenii inimii, constructori de speranţă”. Pentru tine, ca reporter, propun surprinderea spiritului Mişcării Emmaüs care doreşte ca oamenii, prin bunăvoinţă, să reorganizeze lumea. În pofida formulei acceptate de Academie eu spun că da, suntem în aceeaşi corabie,  dar 80% dintre oameni sunt în partea de jos, în cală, ceilalţi 20 la sută aflându-se sus, pe puntea de lux, bărbaţii bând iar femeile făcându-şi manechiura. 

Eu resping atât Comunismul cât şi Capitalismul ca sisteme care ar putea ajuta fiinţele umane să trăiască o comuniune reală.  Eu resping servitutea politică şi cea economică – robia lor.  Libertatea prin Mişcarea Emmaüs, în comunităţile sale mici şi sincere prin prietenie, sunt tot atâtea scântei în noaptea înconjurătoare.  Religiile pot fi un far real, pe cât este ateismul un pericol pentru nave, dar religia lipsită de iubire şi de dreptate devine, la rândul său, un pericol pentru Umanitate.  Oameni precum Gandhi, Martin Luther King şi milioane de oameni mici şi-au consacrat viaţa pentru  o existenţă comună dreaptă şi fraternă.  Însoţitoarea d-stră aminteşte de Castro, nu contează şi mai cum, dar dumneaei este în confuzie, fiindcă noi vorbim despre oameni!  Şi uite cum un traducător, dacă dincolo de limbă nu traduce mesajul exact, se pune în poziţia unui cenzor. Iar eu, ca şi alţii, nu agreez nici un fel de cenzură, fie ea comunistă, catolică, ortodoxă sau capitalistă. Înţelegi?»

2008. Îl regăsesc pe neliniştitul Căutător al Vieţii în Portugalia. Se întorsese cu gândul în Camerun unde plantase palmieri şi banani şi arbori de cacao, semne şi insemne pentru libertatea celor care, înfometaţi, vor fi căutat umbră şi hrană pentru a pleca mai departe. Unde? E treaba lor. Poetul-preot avea cu patru ani mai puţin de 88 şi credea că se va sfârşi acolo. N-a fost să fie, viaţa lui avea un alt ciclu, un alt proiect, aşa că a plecat mai departe. Unde? Unde se mişcau drumurile. Şi totuşi spera ca el însuşi să se întoarcă în Camerun, între micuţii săi prieteni, să găsească nu  84 ci de 100 de ori 84 de arbori, plantaţii întregi, să simtă că nu este singur, un filosof însingurat. Că libertatea fructifică, aşa cum la noi, cu timp în urmă, ţăranul aşeza nuci, corcoduşi sau meri pe marginea drumului, pomană vie pentru  peregrini şi loc de întâlnire, în basmele tradiţionale, cu Dumnezeu sau Sfântul Petru.

Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, îl onorase cu o medalie. A primit-o, s-a bucurat şi, la puţin timp s-a bucurat şi mai amplu înapoind-o. I se părea că cineva vrea să-l lege,  să-i hotărască nelibertatea ideilor. Să-l facă troiţă într-o răscruce puţin umblată de oamenii reali.  Că există la Paris un bulevard Boursicaud? Care Boursicaud? Bulevardele nu încap în raniţă.  Politică. Boursicaud se crede misionar de o viaţă,  viaţa trăită şi încă nouă luni, timpul special când ascultase de acolo, din scoica fragilă a mamei, prima predică. Citesc,  mă scufund în adâncul ideii, mai bătrân şi eu cu nouă luni risipite prin necunoaştere, tampoane de vată îin urechea simţurilor. Peregrinul e mai bogat cu nouă luni,  acelea pierdute, neştiute, netrăite de ceilalţi. Este mai poet,  mai în adâncul Vieţii decât mulţi alţi închipuiţi cavaleri ai metaforei.

Alte rânduri din iulie 2000: «Aveţi şansa de a fi jurnalist! Aparţineţi unei comunităţi profesionale din care mulţi, datorită mărturisirii sincere a adevărului, au fost ucişi. Sigur că aşa ceva nu se poate pune în relaţie cu mediatizarea pe care doriţi s-o faceţi pentru cunoaşterea spiritului, a modelului propus de  Mişcarea Emmaüs.  Şi, îmi propune însoţitoarea dumneavoastră, este iniţiativa ei, să mă entuziasmez, ca ţară, de modelul Elveţia.  De ce? Fiindcă aici se află interesul bancar al Vaticanului, al altor state dezvoltate?  Eu am trăit un timp în Elveţia printre emigranţii portughezi. Iar aceşti muncitori au fost rău trataţi! Nu,  Elveţia nu poate fi un model».

Un alt “Boursicaud”, pragmatic, dar nedeslipind din mişcarea necesară a banului ideea de armonie umană, de credinţă, este economistul american de origine română Anghel Rugină. Convins de indecenţa cu care vechile sisteme, socialismul şi capitalismul, sucombă, disipând intoleranţă socială şi pauperizere forţată, Rugină acuza prezentul de o dislocare uriaşă a raportului dintre cultură şi civilizaţie, dintre spirit şi materialitate. Or, sigur, sărăcia cangrenată în structuri tot mai largi de populaţie nu este altceva decât efectul unui raport pervertit al surselor şi resurselor, o victorie searbădă a “materialităţii”. «Pentru mine, spunea apăsat “preotul vagabond” e  imposibil să stau cu spatele spre mizerie şi suferinţă». Şi tot el exprima adevărul translării conflictului major, a războaielor, de la aria inter-ţări în interiorul acestora: un război între bogaţi şi săraci. Un conflict privind latura distributivă a muncii.

Sigur, Le Boursicaud, ca şi asemănătorii, este deranjant, neconvenabil uneori propriei sale organizaţii. Dar, aşezând procustian realitatea din România sub reflectorul filosofiei “vagabondului serafic”  descopăr  în geometria acestui discurs o singură întrebare din zecile nerostite încă: De ce ţara noastră, “Grădina Maicii Domnului” – cum a numit-o Fericitul Ioan Paul al II-lea, deşi poate hrăni peste 80 de milioane de oameni se scufundă tot mai adânc în sărăcie şi inaniţie?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*