– fragment –
Rafael pe spinarea asfaltului
Panglică striată, tocată mărunt sub călcâiele anotimpurilor. Începe de sub ochi continuând în privirile celorlalţi, nevăzuţii. Poate nici nu există aşa cum este, poate e doar în mintea noastră, un fel de pod pe care călcăm aşa cum se calcă pe curcubeu, pe nori. Şi mereu ceva se află dedesubt. Ceva sau cineva care respiră, tuşeşte, surâde sau plânge dedesubt. Un altcineva care întinde la suprafaţă o mână de smoc de iarbă, un lujer de păpădie, bobul miraculos al unei seminţe. Poate ochiul de deasupra al celui din adânc. Şi, brusc, copilul se-mpiedecă de gând pe lungimea lungimii sale scurte şi orizontale. Să asculte vocea, vocile, povestea rădăcinii de verde.
− Abia ai îmbrăcat bluza şi pantalonii aceştia noi şi albi ca albul, Rafael. Eşti rău, neatent… Eşti…
Cuvintele mamei se ghemuie în colţul gurii, al începutului de lacrimă, de uimire. Rafael, cel ridicat din braţe, surâde din albul impecabil al odăjdiilor acoperitoare, sfredelind adâncul cu un deget în căutarea capătului de răspuns al întrebărilor. Poate ştie ceva domnul Primul Înger. Însă Primul Înger aleargă fericit, cum primăvara, alături de un pui hămăit în petece de culoare: Ha-aaam! Ha-aaam! Hai să lătrăm toţi trei, Rafael! Dar Rafael flutură palma, e prea devreme pentru vorbit. Şi-l caută pe Al Doilea. Acela desenează păsări şi păsări şi le lipeşte de crengile copacilor. Păsări roşii şi galbene, păsări galbene şi roşii. Parcă ar patina în culoare, fiecare secundă transformându-se în stoluri tăcute, fiecare pasăre având piuitul ascuns, oprit de mărgeanul sau perla din vârful pliscului. Mama nu le vede dar simte ceva, poate aerul dintre aripi şi încet-încet învârte lumea în jur, se-nvârte în jurul împrejurului său, pasăre ciudată pe trotuarul acela al oamenilor foarte serioşi. Dar oamenii foarte serioşi uită pe ce frunte li s-a lipit eticheta şi încep, continuă valsul, piruetele: omul de sub marginea pălăriei, doamna de sub marginea vieţii, doamna cu landoul roz.
Personajele translează ciudat, aproape de regula şotronului, a săriturii, a unei ţopăieli de păsări adunând grăunţele vibrând mişcarea dintre pământ şi cer, grăunţele acelea trimise de Stăpânul Seminţelor Miraculoase. Şi doar ochii lui Rafael stau agăţaţi de cuibul landoului, de imaginea fetiţei de gumă, de mânuţele gata să sudeze între ele sunetul uimirii. Rafael face semn fetiţei să nu, Primul Înger strigă tăcut să nu, dar palmele se apropie, plesnet şi vraja se rupe în iureşul păsărilor galbene şi roşii ce sparg coliviile de verde ale copacilor risipind mii şi mii de mărgăritare pe trotuar. Plouă, spune mama. Ninge, exclamă domnul de sub marginea pălăriei. Şi ar mai spune, ar mai striga dacă nu s-ar simţi cotropiţi de floarea de tei fiindcă abia atunci, în mişcarea secundă a întâmplării, au redescoperit teii şi păsările roşii şi galbene, ei înşişi păsări roşii şi galbene.
Ambuteiaj
Dincolo de trotuar, vecinătate paralelă, şoseaua, convoiul maşinilor. Miriapod cu vertebre alunecătoare, maşină de maşină. Ambuteiaj. Linia frântă, crispată, ţipată. Din tecile de tablă ies oameni spânzurînd exclamările pe furculiţa mâinilor, ţipete de cocostârci răniţi. Se arată unul pe altul, altul pe celălalt, parcă descoperindu-se fără bună-ziua, numărându-se ca tâmpii:
Câte inele,
câte curele,
atâtea surcelea
şi la capăt foc!
Numără şi treci la loc!
Şi-n locul acela apare Al Treilea Înger, blondul blonzilor. Trece printre aceia adunând, cum nucile, povestea ciudaţilor de pe asfalturi, şotroniştii ţicniţi. Că ce i-a apucat să sară şi să fluture din mâini, tineri şi bătrâni şi prunci şi maidanezii împrejmuitori?!
Al Treilea cere reconstituirea, că are timp, e blond şi nu alb, e tânăr. Să văd ce aţi văzut, zice el. Şi dacă o fi cum a fost înseamnă că aşa a şi fost. Dar asta contează mai puţin. Pentru mine contează întâmplarea, aşa cum pentru sfinţi contează minunea adeverită. Iar maşiniştii trec pe asfaltul trotuarului parcă miraţi că există aşa ceva, că ei înşişi există în starea aceea pietonală, imposibilă. Primii paşi sunt de atingere dezechilibrată, mers pe şină de cale ferată, de nu ştiu şi nu mă pricep. Un picior şi-al doilea sus, un picior şialdoilea sus, unpiciorşialdoileasus iar la fiecare capăt de săritură o altă pasăre roşie sau galbenă li se aşează pe umăr, pe creştet şi, între păsări şi ţopăieli dezarticulate, oamenii aceia descoperă însfârşit aerul de deasupra, Cerul. Iar între ei şi cer teii continuă să înflorească. Galben în cenuşiul-cenuşiu, cum noul dinte al lui Rafael, alb în rozul de petală al gurii.
Rafael şi Cerul
Îl măsoară pe degete şi degetele nu ajung să măsoare. Da, palma poate cuprinde mai mult Cer decât degetele, decât ochii. Şi asta pentru că între degete stă ascuns un ochi nevăzut, cum melcul în cochilia sa, la fel de nevăzut. Şi încearcă, de-a baba-oarba, să prindă Cerul în palmă, în pumnul strâns. E acolo, sigur. L-ar putea zornăi, ca pe chei, să audă stelele atingându-se una de alta: bună-seara, bună-seara. Stelele-chei cum cheile pentru uşi, pentru lacăte. Cheile de la care, prin uşi, se prelungeşte casa, apartamentul, blocul. Şi, brusc, Rafael alunecă pe gheaţa tristeţii: cum poate încăpea ceva aşa de mare, cum casa, în ceva atât de mic, cum cheia? Dar Cerul din palmă?!? Şi fuge după răspuns. Ori răspunsul stă gata să vorbească de pe a doua poliţă a bibliotecii. Da, uite, marea e aici, cu munţi cu tot, pe un petec de hârtie. Ceva foarte mare în ceva neînchipuit de mic. Se poate. Şi zornăie fericit stelele din pumn iar ele cântă şi adorm împreună: Rafael şi Stelele.
Lasă un răspuns