Guvernarea, ca renegociere a impasului

Perceperea sui generis a puterii în România este de douăzeci de ani sursa impasului. Lucrul acesta se vede bine din afară dacă se parcurge fie și sporadic presa străină, dar și dacă analistul politic român, onest și neangajat, are o tribună la fel de neangajată. Datele problemei nu pot fi viciate, ci ocolite doar, însă algoritmul soluționării este în permanență pasat celor  mai contrarii interese.

Astfel, puterea este o ispită al cărei miraj nu reușește să iasă dintr-o perpetuă renegociere a imposturii cu atât mai mult în situații acutizate și presante. România, dacă nu se prăbușea economic dimpreună cu majoritatea țărilor atinse de criză, se prăbușea oricum din cauza acestei neîntrerupte dispute pentru accedere la putere. Așadar, nemaiputând ascunde evidențele, ne pierdem în sclipitoare forme și modaliăți. Se câștigă încă  un inconsistent capital politic pe seama sărăciei, mai nou pe neputințele concrete ale guvernării anterioare sau pe măsurile dure dictate de situația socio-economică la fel dură, ca să se ajungă în cele din urmă tot la astfel de măsuri, fiindcă așteptările nu mai suportă amânare. Guvernul Ponta nu are decât două alternative: a face – ceea ce înseamnă o deliberată pierdere a popularității, respectiv a nu face – ceea ce, în condițiile date, înseamnă eșuare irevocabilă tocmai în plină campanie electorală. Noul ministru de finanțe și totodată vicepremierul Florin Georgescu aduce încă cu el, volens nolens, miasmele guvernării Văcăroiu, dar cu toate competențele lui profesionale trebuie să supună acelorași reguli aritmetice așteptările nu mai puțin tranșante ale românilor: ne dați, ori nu ne dați?

Răbdarea acestora e o chestiune de timp, care curge în favoarea lui Traian Băsescu, deși Victor Ponta încearcă, prin schimbarea registrului gravităților, o deplasare spre cauzalități; nu interesează în chip expres dacă sau cât de vinovat e Băsescu în cazul Roșia Montana, ci scadența restituirii drepturilor salariale dijmuite de guvernarea Boc, ori revenirea la salariile din 2010. Orice ar spune Florin Georgescu vine să confirme că nu se putea altfel, și implicit v-am mințit cu promisiuni deșarte; o creștere economică de 1,4 – 1,5 la sută, fără garanția continuității, nu este suficientă pentru o revenire la salariile și pensiile neindexate, mai ales că trebuie luate  măsuri firești de prevedere și create condiții de relansare economică. Altfel, ne întoarcem la impostura renegociară, la redistribuirea sărăciei și la alungarea până și a celor mai optimiști investitori străini, iar fondurile europene nu se vor îndrepta spre România decât în contextul unor garanții riguroase.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*