Filmul dadaist al lui Silviu Purcărete este dedicat comunismului, sistem condamnat și de papa Benedict XVII la esec „ab ovo” pentru că a decuplat societatea de Dumnezeu, munca de remunerarea ei și sexualitatea de procreere. În orasul fantomă Palilula pierdut în mijlocul câmpiei moldo-valahe puterea este în mâna secretarului organizației de bază al Partidului Comunist, liturghia este înlocuită cu lupta pentru pace, iar fidelii poartă smeriți ca icoanele mărețe portretele idealizate ale lui Nicolae și Elena Ceaușescu.
În Palilula despre muncă sau remunerare ei nici nu poate fi vorba, dupa cunoscuta lozinca „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Sexualitatea s-a transformat într-o formă de a depăși disperarea vegetală și este decuplată în mod absolut de procreere. Nașterea unui copil ar pune sub semnul întrebării întreaga construcție absurdă. În această lume suprarealistă, absurda, pe care o știm de la Urmuz și Ionesco, este repartizat tânărul doctor Serafim, naiv cu o scufiță roșie, într-un sanatoriu-lazaret, clinică ginecologică fără sens, decât acela de a supraviețui într-o permanentă izolare, bețieși orgie. Exact ceea ce nu dorea tatăl doctorului, care credea că știința, cultura, este noua religie mântuitoare.
Aparent totul funcționează: la cantină, bucătărese imense nu încetează să pregătească mâncarea, administratorul se ocupă de toate, vechea aristrocrație are și ea un reprezentat care știe să cânte la pian și să bea, două farmaciste fac tot timpul un balet sincron, cu Serafim se împrietenește un coleg negru, care se schimbă la față, se face alb, țiganii întrețin atmosfera, la înmormantare sau la sarbatoare, cu muzică tradițională. Secretarul organizației de bază se gândește la binele tururor și la al său. Toți sunt de fapt oameni cumsecade, care se ajută între ei, și fiecare își joacă rolul banal oferit de societatea comunistă morbidă. Absurdul nu e nou la moldo-valahi, mai ales în literatură, așa că din perspectiva filmului el e bine venit și ne deschide perspective nebănuite izvorâte parcă din Hieronimis Bosch și est, din spiritualitatea pravoslvanică sârbă, rusă.
Pentru a înțelege filmul este utilă vizionarea concepției creatorilor ortodocși, români, ruși și sârbi, a dramei omului modern atât de pregnant prinsă în Faust de Goethe. Atât Purcărete cât și regizorul rus Alexander Sukurow au arătat occidentalilor în Faust-ul lor o viziune care a entuziasmant și în acelasi timp a speriat, pentru că prăpastia dintre est și vest nu numai în utilizarea unor viziuni stranii, ci mai ales a incompatibilității spirituale.
Arta regizorală a lui Purcărete este deja atât de recunoscută pe toate planurile, că primul său film va avea cu siguranță un succes mai mult internațional, decât local. Adevărul supără pe unii contemporani. Toți actorii – George Mihăiță, Răzvan Vasilescu, Constantin Chiriac, Dimeny Aron, Mălăiele – sunt cu toții la înălțime.
Renaște filmul autentic românesc? Va contribui el, alături de cel sârb și rusesc, în a deschide ochi occidentului asupra unei lumi traumatizate, plină de talent?
Lasă un răspuns