Semantica aplecată

Între atâtea şi atâtea parascovenii, în marea lor majoritate refluxuri aplecate în faţa politicului, se înscriu şi noile obligaţii de comportament lingvistic cu auxiliare de penalitate, în sine traduceri aberante ale unor alte realităţi culturale imposibil de suprapus peste cele de interes comun, general. Suntem, de ani buni, taxaţi pe excepţii, pe corelări năbădăioase, un surplus de îngenunchiere a libertăţilor câştigate de revoluţie dar încetul cu încetul ligamentate haotic, după dicţionare total neadecvate existenţei româneşti autentice.

Conform noilor stipulări oficializate, utilizarea apelativului „ţigan” ar echivala cu un act/acţiune şovin/şovină. Altfel spus, alături de ticăloşiile pe care genuinii patapievici sau cărtărescu le pun pe seama neamului românesc, trebuie adăugat şi un „şovinism funciar, istoric” denumirea de „ţigan” fiind cu 600 de ani pre-existentă moftului de ambalaj politic de acum. Încă la început de secol al XV-lea, nenumărate acte de vânzare sau danii evidenţiau prezenţa „sălaşurilor sau satelor de ţigani”, grămăticii fixând o realitate a existenţei reprezentanţilor acestei etnii, aşa cum  grupurile de leşi, unguri sau alţi alogeni care îşi hotărâseră şi li se aprobase  de către cancelaria domnească „împământenirea”. Indiferent de cunoaşterea „rădăcinilor”, a „spaţiului de origine etnică”, apartenenţii etniei în discuţie nu au ridicat alte pretenţii lingvistice denominative, precaritatea, în genere, a stării lor de existenţă (ţigani robi până la mijlocul secolului al XIX-lea) neasigurând, din păcate, şansa evoluţiei culturale, instituţionale, a componenţilor, de unde şi o izolare auto-impusă pe fondul recunoscut al lipsei de proiecte oficiale clarificate în „socializarea” acestora. Rarele prezenţe citabile în raport cu şcolaritatea le datorăm lui Vasile Alecsandri (celebrul Vasile Porojan) şi, cu precădere, documentelor şcolare de după „desrobirea ţiganilor” şi obligativitatea şcolarizării asigurate de către stat, obligaţie căreia i s-au supus procentual, dintre ţigani,  mai ales cei vieţuitori în urbanitate (breasla lăutarilor, zlătarii, cazangiii) dar şi cei aflători în forma compactă, comunitară a satului, deci agricultori, muzicanţi, lingurari,etc.

Calitatea de „cetăţean” cu acte doveditoare a obligat, iarăşi, ca mulţi alţi reprezentanţi ai acestei etnii să acorde respectul cuvenit obligaţiilor derivând din statutul civic şi, într-o relaţie directă cu depopularea unor sate sau orăşele prin plecarea saşilor, şfabilor sau evreilor, facilitatea imobiliară i-a obligat, în mare măsură, să aibă relaţii civice clarificate cu statul, acceptând modificări ale statutului cutumiar de libertăţi de până atunci. Şi, iarăşi, nimeni, dar absolut nimeni nu a fost lezat de utilizarea apelativului consacrat până în perioada când, adâncindu-se diferenţa de cultură dintre grupurile etnice în refuz total faţă de procesul de inserţie socială cu drepturile şi obligaţiile cuvenite oricărui cetăţean al ţării, sub-culturalitatea a indus o mai densă utilizare a termenului de „ţigăneală”, ca atribut al unui anti-model de comportament, al libertăţii de a fi pauper, analfabet, devotat unor cutume medievale inoperante într-o societate modernă, mereu în clară, declarată atitudine de refuz al propunerilor de profesionalizare, de reuşită prin muncă. Chiar în interiorul etniei, care are contribuţii solitare remarcabile la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei acestei patrii comune, unii apartenenţi, exasperaţi de lentoarea evoluţiei con-etnicilor, fie că s-au izolat de restul componenţilor, fie că nu şi-au mai recunoscut provenienţa şi aceasta nu ca o trădare a originii ci ca o formă de auto-respect pentru cheltuiala şi efortul conjugat în a crea echivalenţa civică cu populaţia majoritară şi mai ales cu partea de mijloc, respectabilă ca profesiune, venituri, etc. Mulţi dintre cei care au moştenit meseriile înaintaşilor (zlătari, lingurari, ursari, argintari,cazangii) au evoluat în parametrii industriilor oficiale sau, mai nou, au dezvoltat tradiţionala pricepere a intermedierilor devenind „pieţari” sau proprietari de chioşcuri, magazine sau chiar manageri ai unor firme cu sute de angajaţi. Tot dintre aceştia au fost selectaţi o serie de reprezentanţi care, conform modelului european, au fost investiţi în formula „consilierilor” la nivelul administraţiei publice locale şi, concomitent, au fost promotorii apariţiei a numeroase asociaţii dedicate, ca statut, eliminării fenomenelor de excluziune socială în care „ţiganii” ocupau un loc aparte, majoritar. Din nefericire tocmai aceşti noi „leaderi”, consecvenţi în a-şi maximaliza rolul şi funcţiile din procesul de „reconversie socială” a con-etnicilor, şi-au propus modificarea abruptă a propriei istorii etnice propunând şi obligând  să li se acorde, ca premiu al unui barter de sprijin electoral, apelativul de „romi”. Din punctul lor de vedere, părăsirea apelativului consacrat ar fi asigurat începutul noii istorii de socializare şi impunere a egalităţii de şanse. A funcţionat aici o altă cutumă antropologică, superstiţia „schimbării de destin prin înnoire”, rolul educogen, modelator  al „veştmintelor noi”, inclusiv cele semantice, în cazul analizat. Ipoteza şi parcursul acestei „necesităţi” demonstrează de la sine că, mai ales pe fondul unei pauperizări colective dar şi al libertăţii de mişcare, concomitent cu o contribuţie majoră a reprezentanţilor acestei etnii la creşterea indicilor de infracţionalitate pe terenul, de preferinţă, al statelor europene dezvoltate dar şi în teritoriul naţional, nu modifică greutatea încărcăturii pejorative  nici pentru apelativul părăsit nici pentru cel recent inventat. În orice limbă de circulaţie hoţul rămâne hoţ, pungaşul rămâne pungaş iar diferenţele de definire semantică nu au nici un chichirez ba, dimpotrivă, focalizează cu surplus de spirit critic respectiva realitate.

Fundamental ciudată rămâne „originea” etniei, ţiganii reapelaţi ca romi neavând nici o apetenţă majoră în a-şi recupera memoria „ţinutului sfânt” al Egiptului (de unde s-ar presupune că au migrat) cum, în parte, refuză apartenenţa prin integrare în spaţiul real de găzduire/existenţă. Victimizaţi, ca şi evreii, în perioada celei de a doua mari conflagraţii, spre deosebire de primii, care şi-au impus cerinţa restructurării existenţei într-un teritoriu distinct, o ţară recunoscută ca atare, Israel, ţiganii de atunci, romii de acum, nu sunt posesorii unei astfel de finalităţi iar o reintegrare egipteană este imposibilă. De aici, din această existenţă suspendată, contradictorie pentru chiar membrii diferenţiaţi social în cadrul etniei, refuzul unora de a-şi declara apartenenţa, „tribalitatea” cutumelor fiindu-le potrivnică propriei lor evoluţii culturale, sociale.  Conducătorii/leaderii etnici ar trebui să formuleze o strategie coerentă de „incluziune” fără a se suprapune peste modelul castei politicienilor care, dincolo de interesul strict personal, de familie sau de grup restrâns, refuză să-şi disipeze „binele” în restul populaţiei, o masă din care, acesta este coşmarul lor, pot ieşi înlocuitorii, reformatorii reali. Mă şi întreb, în eventualitatea unui inventar al beneficiilor reale ale proiectelor europene de incluziune, al banilor alocaţi şi destinaţia lor reală, ce răspunsuri şi câtă penalitate şi-ar asuma managerii de proiecte. Reale, pipăibile sunt beneficiile obţinute de unele cătune izolate, marginale în spaţiul rustic, unde, prin modernizarea infrastructurii s-a redus dificultatea accesului, al mişcării de interes economic, de şcolarizare. Şi, iarăşi, atenţia specială acordată de factorii majori din educaţie creării de facilităţi speciale „romilor”, inclusiv la nivel universitar, decurge firesc din evoluţia realităţii sistemului democratic şi nu formează „trofeele” unei bătălii purtate de leaderii etnici. Sigur, în cadrul unor strategii economice naţionale de lungă durată (încă iluzorii) s-ar fi putut pune în valoare talentele profesionale, meşteşugăreşti, vocaţia „romilor” în prelucrarea metalelor, etc, spaţiu în care asociaţiile etnice ar fi exercitat funcţiile formative din interior.

În alt plan, al derizoriului profitabil, există o tot mai accentuată încărcătură pejorativă în termenul „manea, manelism”. Nu ar trebui oare impunerea unei amenzi, a unei penalităţi şi în utilizarea acestui termen, mai ales că reprezentanţii de frunte ai manelismului se bat pe primele pagini ale marilor averi/venituri la zi dar şi în susţinerea de imagine prin sume considerabile absorbite de televiziunile particulare?.

În final de discurs mă întreb şi întreb: ce alte etnii, populaţii, triburi şi-au refuzat identitatea prin strămoşi, ca date esenţiale de identitate? Ai cui moştenitori mai sunt romii actuali dacă strămoşii ţigani au rămas fără moştenitori prin refuzul romilor de a-şi recunoaşte/valida rădăcinile? Şi, iarăşi, mă întreb dacă nu cumva în chiar cererea leaderilor etniei pentru obligativitatea utilizării unui singur apelativ oficial, cel de rom-romi ei înşişi nu se pun în situaţia unui şovinism aparte, a unui anume rasism,  aflându-se astfel în pericolul ca, asemeni lui Iona, să fie înghiţiţi de propriul marasm semantic?!

Şi fiindcă ne aflăm în creşterea de atmosfere ale presiunii electorale, iată prilejul, oportunitatea etniei rome de a-şi impune liderii valoroşi, dedicaţi rezolvării problemelor reale prin strategii publice coerente, acţiune în care trebuie să renunţe, acolo unde există tradiţia, la a-şi lăsa voturile cumpărate pe mai nimic. Ori nimicul de înmulţit cu nimicul, nimic dă ca rezultat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*