Olimpia Berca, în timp, a atras atenția prin scrisul său unor filologi de marcă (Al. Graur, Gh. Chivu ș.a.), precum și criticilor și istoricilor literari (Valentin Tașcu, Vasile Sari, Ion Arieșanu, Nicolae Mocanu etc.), fiindcă lucrările ei în volume, notițele critice, comentariile pe seama unor publicații au antrenat judecăți de valoare competente; autoarea are din 1976 un doctorat cu aplicație pe teoria versului românesc, ceea ce îi permite încă din același an, odată cu volumul Poetici românești, să formuleze observații atente, exigente, sigure.
Simultan cu o serie de lucrări filologice (Constantin Diaconovici Loga, Gramatica românescă. Text stabilit, prefață, note și glosar de…, 1973; Dicționar istoric de rime, 1983; Dicționar al scriitorilor bănățeni, 1996), se angajează în editarea unor crestomații (Poezia lui Eugen Dorcescu…,2009), publică în traducere românescă din Roland Jaccard (1994), Jules Dorsay (1994), Andre Le Gall (1995), ca totodată să se facă auzită și în legătură cu actualitatea literară românescă. Olimpia Berca reverberează de pe aceleași coordonate ale judecății estetice la tendința segregaționistă a unor critici care avansează ideea vanitoasă a unui Centru și, implicit, ideea de Provincie; discriminare refuzată de însăși realitatea artistică românescă de astăzi și dintotdeauna. Pe această idee autoarea adună mai întâi într-o ediție online mai multe eseuri critice sub genericul Departe de centru, aproape de centru (2009), ca recent (Ed. Mirton, Timișoara, 2012) să adune sub același titlu noi contrargumente care spulberă orice vanități și exclud orice polemică serioasă.
Departe de centru, aproape de centru reia de fapt cu consecvență ideea din Provincia literară (2008) și chiar din Lecturi provinciale (2003), de data acesta adunând sub 34 de titluri (ele însele remarci obictuale emblematice) tot atâtea lecturi atente ale unor scriitori din provincie (nu însă și provinciali), cu predilecție din Banat. Autoarea se scutește în sumar de o ierarhie suplimentară și așază titlurile în ordinea cronologică a apariției lor începând de la sfârșitul anului 2008 până la cronici recente (2012), publicate parcă ostentativ în revistele aceleiași provincii, cu excepția revistei AGERO, de la Stuttgart, un pol extern de spiritualitate românească (de pretutindeni), o revistă care singură contrabalansează Centrul de la București. Peisajul publicistic din provincie, văzut de Olimpia Berca și nu numai, adună în actul literar oameni de varii profesii: medici (Proza lui Viorel Șerban), bibliotecari (Maria Nițu și „holospațiul” criticii literare), profesori universitari (Despre limbajul religios), matematicieni (Poezia Corine Rujan), preoți (Ioan Petraș; Poezia lacrimii lăuntrice), jurnaliști cu vocație publicistică (Viorel Marineasa și eseul publicistic) etc. Olimpia Berca nu scrie orice, nu lasă loc subiectivităților facile și nu scrie despre orice; fulgurațiile sunt lipsite de consistență, de persuasiune și râmân să se stingă evanescent după ce sclipesc meteoric spre Centru. Cartea Departe de centru, aproape de centru, cu toate că este o sumă de prilejuri critice, a cărei coerență nu rezidă numai în demersul critic, ci și în modalitățile argumentării, în subtilitatea comparării faptelor estetice, este ea însăși o lectură lipsită de monotoniile rigurozităților reci.
Actul critic, în exercițiul Olimpiei Berca, nu este o re-lectură pasageră, ci o nouă iluminare a unor adâncimi care pot scăpa cititorului grăbit. Așa de pildă, Max Blecher este din capul locului „o existență curmată devreme de o boală teribilă (…), care a lăsat posterității câteva volume determinante pentru configurarea literaturii române moderne”(p.50). Sub această notă de început se trece direct la sublinierea particularităților lui lirice: „Poetica insolită a scrierilor sale, ele însele nu prea întinse, sinceritatea și dramatismul tonului s-au bucurat, totuși, de atenție printre câțiva contemporani (v., mai ales, Geo Bogza și Mihail Sebastian)” – argument centrat pe o antejudecată (p.50). Discursul critic își inversează frecvent ordinea și uneori începe dinspre judecata de valoare spre argument și analiză: „Cu un titlu bine ales, prin ambiguitatea sa, productivă în plan estetic (Menuetul singurătății: unu, doi, trei…, Eubeea, 2007), volumul de versuri, recent apărut, al cunoscutei scriitoare Nina Ceranu, ce ocupă, cum se știe, de altfel, un loc distinct în aria literaturii noastre de astăzi, ne surprinde” (p.43). Cel mai adesea, însă, notele critice încep în maniera cunoscută, cu o succintă prezentare a autorului: „Maria Nițu, bibliotecar la Biblioteca «Eugen Todoran» a Universității de Vest din Timișoara…”(p.121).
În cazul unor nume îndelung vehiculate, cum e și firesc, Olimpia Berca începe cu judecata timpului: „Reprezentant al literaturii anilor ʼ60, Ion Arieșanu are un bogat portofoliu de creator”(p.110). Titlurile din cuprins, asemenea celui al cărții, sunt în chip frecvent ele însele judecăți de valoare, embleme lirice, ori note ale originalității: Poezia Anei Caia ‒ între lut și văzduh; Ioan Petraș ‒ Poezia lacrimii lăuntrice; Umbra androginului (Gilda Vălcan); Dan Florița Seracin – Proza dramelor indefinite etc. Ele avertizează cu o sintagmă de sinteză inspirată asupra conținutului și ne pun în relație printr-un detaliu util cu particularitatea scriiturii: Ochiul de scriitor al publicistului (despre Lăcrămioara Ursa, redactor la pagina de cultură a cotidianului «Renașterea Bănățeană»), Viorel Marineasa și eseul publicistic etc. Alte ori, titlul este el însuși un citat sugestiv, o autologie: Ce nuntă, Doamne, Mire Miezonoptic (când scrie despre poezia Olgăi Alexandra Diaconu), sau o „metaforă animistă” ca în Gimnastica nisipului (Sabin Opreanu, 2007). Olimpia Berca este un critic de care trebuie să se țină seama, deși figuri fulgurante monopolizează paginile critice ale revistelor vanitoase și cu osârdie monistă forțează un centripetism valoric care nu își consistă nici în fond, nici în fapt și cu atât mai mult nu subzistă într-o geografie valorică. Sumarul cărții Olimpiei Berca reconsideră fără rezerve cenaclismul după criterii critice cuprinzătoare și pertinente ca modalitate recto cum verso nu fiindcă supraviețuiește unei diacronii care nu este totodată și ontologie. Autoare constată că cenaclurile, după cum se vede, supraviețuiesc și recurge la un argument entimematic: Antologia Cenaclul «Pavel Dan» ‒ 50. E vorba despre o selecție (întocmită de Eugen Bunaru) de poezie și proză, aparținând unor membri «emblematici» ai Cenaclului timișorean: Claudiu Bolcu, Dafina David, Ionuț Ionescu, Marian Oprea, Eliana Popeți, Ana-Maria Pușcașu, Monica Stănilă (poezie), Alexandru Colțan, Cristina Ivan Păcurar (proză). „Apariția unor cărți de acest tip (și mai sunt și altele pe alte meleaguri ale literaturii noastre actuale) aduce în minte mult discutatele și mai vechile volume colective”(p.17).
Observator atent al faptului literar, Olimpia Berca se arată a fi un spirit fin, penetrant până în structurile temeliilor și întemeierilor și de aceea aprecierile ei au argumente adânci, pornind de pe palierul conștiinței artisitice („De reținut din lectura acestui volum rămâne, înainte de toate, efortul de a menține textul la o certă altitudine, ceea ce probează, fără dubiu, veghea unei educate conștiințe artistice”, p.12), urcând aproape insesizabil spre palierul tehnicii constructive („Pe acest fundal, se definește, din frânturi epice, destinul personajului, Valentin Oprița, dublul naratorului”, p.80), ca să ajungă la cel al concordanțelor limbajului („Textele sacre și discursul religios sunt cercetate din patru unghiuri: a – din perspectiva limbii, a gramaticii sale; b ‒ din aceea a limbajului, ca variantă funcțională, ceea ce apare într-o situație specifică de comunicare; c – în raport cu originalul, ca text tradus, și, în fine, d – în relație cu alte texte ori forme de limbaj…, p.138) și nu în cele din urmă să ajungă în metatext („Victoria materiei asupra omului, înlocuirea, așadar, a emoției sufletului, prin natura ei evanescentă, cu domnia simțurilor dure, nu este însă niciodată transpusă în gamă descriptivă ori expozitivă”, p. 74). Și încă o remarcă importantă, de data aceasta una care ține de deontologia criticului: Autoarea operează cu aceleași unități de măsură chiar și atunci când e vorba despre Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură în 2009, propusă consecvent de Germania, țara de adopție, prin Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung (prima dată în 1995, apoi în 1999 și iarăși în 2009), în timp ce în România, din care a plecat, prozatoarea ar fi atins cu dificultăți caudine Centrul.
Cei care au rămas au misiunea să-și promoveze valorile în temeiul determinațiilor eidetice ale spontaneității, nu ale spațialității și, în plus, o au și pe aceea de a spulbera cu demnitate prejudecăți vanitoase, știut fiind că valoarea nu se supune taxonomic unei geografii fragile. Este întocmai ceea ce cartea Olimpiei Berca relevă prin armonia apodictică a judecăților într-un mediu scriitoricesc care refuză convenționalul.
Lasă un răspuns