Nenorociţii

În acea zi de vineri, din postul Sântei Maria, mama lui Iacob Colibaş din satul cu acelaşi nume, a scos prosoapele la ghilit pe malul ghiolului. Le-a spălat în trei ape, le-a clătit de zor şi abia când le-a văzut înălbite, le-a întins pe pâlcul de troscot des ca pâsla. De dragă dimineaţă nu luase nici nafură în gură şi o ameţeală uşoară o făcu să se aşeze pripit pe iarbă. S-a întins ca în copilărie cu faţa spre cer şi a privit blând la norii pufoşi care luau chip de oameni ,  de animale şi de monştri.

O apucă o toropeală soră cu somnul şi uită pentru un moment că acasă zace pe laiţă bărbatul ei, pentru care a şi înşirat această zestre de ultim drum. Nicolae al ei nu a împlinit încă nici şaizeci de ani, dar tare l-a mai hurducat tractorul şi multe chimicale a mai înghiţit la stropitul viilor şi livezilor. Doctorul de la Cahul i-a spus pe şleau că nu-i nicio scăpare şi cel mai înţelept ar fi să-l ia acasă, să moară în aşternutul lui.

Dar de moare acum, cine-i va ţine lumânarea, se gândi mătuşa Chira, şi repede o porni spre casă, aproape într-o fugă, lăsând prosoapele în paza lui Dumnezeu. Acasă o găsi pe cumnată-sa Despina care sfătuia cu Nicolae. El îi povestea ceva din anii de demult.

– Ţi-l mai aminteşti pe Gheorghe al lui Pavel Macrea, care trăia chiar pe malul bălţii? În anul foametei îi muriseră toţi ai casei. Era  şi el umflat butie. Avea zile numărate şi s-a gândit să se târâie cum o putea în faţa cimitirului, să moară acolo, că sătenii vin zilnic cu răposaţi şi-şi vor face o pomană să-l îngroape şi pe dânsul. Aşa şi s-a întâmplat. L-au îngropat alde Goriţă Manole. Acum, Despină, îi bine de murit. Are cine şi cu ce te înmormânta.

– Da taci, bădiţă Nicolae, nu mai meni, ce gând rău te-o apucat! Am auzit că Iacobaş al vostru îi mai mare pe întreg raionul Cahul şi Vulcăneşti şi îl cer chiar mai sus, la Chişinău. Iar acolo sunt doctori buni, că eu am stat două săptămâni la Spitalul Republican şi parcă-s fată mare.

– Îi fii tu fată mare, Despino, dar eu halal flăcău! Trebuie să mă deprind cu pământul.

Se întoarse cu faţa spre perete şi gemu adânc.

– Lele Chiră, dă repede o lumânare, că se trece badea Colea!

S-a trecut uşor. Au venit toţi copiii de prin lumea largă şi l-au primenit în straie noi, l-au privegheat şi l-au bocit ca pe un bun creştin. I-au făcut toate rânduielile acasă. Preotul a venit pe ascuns, pentru că Iacob Colibaş, fiul lui Nicolae, era prim secretar de partid în raion şi nu se putea să-l treacă pe taică-său prin faţa altarului. L-au petrecut cu muzicanţi de la Bolgrad şi o parte din Ismail. După înmormântare Iacob nu-şi afla locul.

– Ce ai, mamei, îl întrebă mătuşa Chira.

– Mata ai văzut cumva un carnet roşu?

– Am zărit. Căzuse sub scaun şi l-am ridicat.

– Şi unde-i?

– L-am pus în costumul cel nou de pe speteaza scaunului.

– În costumul tatei, va să zică. M-ai nenorocit, maică! Nu mai văd eu post în capitală…

Trânti înciudat portiera Volgăi şi porni dezamăgit în direcţia Cahulului. Când veni a doua zi să tămâieze mormântul răposatului, mătuşa Chira, găsi mormântul răvăşit şi jerbele de flori cam împrăştiate. N-o fi avut el mintea ceea, se gândi mama primului secretar de partid, şi înconjură de trei ori mormântul cu o cutie de conserve din care fumega tămâia ecteniei…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*