Alegerile din Franţa. Nu vă grăbiţi cu pronosticurile!

Cred că socialiştii lui François Hollande jubilează prea de vreme. Zarurile au fost aruncate dar până la trecerea Rubiconului mai este ceva. Oricât de mult ar spera aceştia în câştigarea electoratului de centru al lui Bayrou, liderul MoDem-ului rezultatul final nu ar fi, aritmetic, suficient să acopere diferenţa pe care extrema dreaptă ar face-o în favoarea lui Sarkozy dacă ar trece in corpore de partea dreptei curate. Dar nici o astfel de transhumanţă nu este uşoară. Aproximativ 40 la sută din extrema dreaptă este încă sedusă de ideea de a-l vedea învins pe Sarkozy. Aşadar, adevărata bătălie abia începe. De aceea, în ciuda unor previziuni grăbite, care pot fi înţelese, rezultatele primului tur le consider  surprinzătore şi nu cred că electoratul francez şi-a simplificat misiunea pentru 6 mai când va trebui să aleagă noul sau pe acelaşi ocupant al fotoliului de la Elysée.

Schimbarea din Franţa nu este (numai) de preşedinte ci de politică iar din această perspectivă lucrurile trebuie luate cu toate complicaţiile lor pe plan intern şi european. Hollande, dacă şi-ar ţine promisiunile din timpul campaniei, nu ar avea nume bun la Bruxelles şi nici la Washington pentru că, unu: a cerut revizuirea Constituţiei europene, doi, a promis aducerea soldaţilor francezi din Afganistan până la sfârşitul anului. Dar, atenţie, dacă el va câştiga, aceste idei atât de scumpe socialiştilor europeni ar putea să aibă influenţe serioase în schimbarea culorii politice a Europei, dominată acum de dreapta, uneori cu ajutor esenţial al extremei drepte, cum este cazul Ungariei, Olandei, Finlandei. Şi nici aceasta schimbare nu este prea bine văzută la Berlin, Londra şi Washington. De partea cealaltă, chiar în cazul unui al doilea mandat al lui Sarkozy, Franţa va trebui să intre într-o perioadă de reforme instituţionale dacă mai vrea să rămână o ţară cu autoritate în Europa. Adică va trebui să-şi adapteze rapid, din mers, construcţia politică la evoluţiile pe care tot mai viguros le imprimă Germania Uniunii Europene, în primul rând, şi dacă mai poate, şi la cele pe care le doresc Statele Unite. Exerciţiul personal de putere de care a uzat atât de frecvent actualul preşedinte nu va mai fi suficient pentru menţinerea Franţei în poziţia ambiţioasă de putere europeană.

Ce este nou, ce este vechi în această campanie prezidenţială? Iată câteva constatări.

În primul rând, nou ar fi răsturnarea unora dintre previziunile sondajelor. Niciodată sondajele nu au fost atât de aproximative. După anunţarea rezultatelor parţiale, acestea au devenit o tortură pentru candidaţi şi pentru electorat. Prima şi poate cea mai naivă victimă a fost, cred, chiar stânga franceză. S-a întâmplat ca  şansele Partidului Socialist să fie supraestimate. Partizanii lui François Hollande credeau într-o departajare semnificativă de preşedintele în funcţiune. Este adevărat că Sarkozy a ieşit pe locul doi dar diferenţa faţă de adversar este mică, de mai puţin de două procente. Nou este şi plasarea neaşteptată, pe locul trei, cu un scor socotit istoric de peste 18%, a reprezentantei Frontului  Naţional, Marine Le Pen. Sondajele îl creditau cu acest loc pe reprezentantul ,,stângii de la stânga”, Jean-Luc Mélenchon. Nu a fost aşa iar consecinţele vor fi importante în aritmetica electorală. Nou a fost stilul electoral, mult mai erodat decât altădată de tentaţia de a obţine cu orice preţ şi cu orice mijloace victoria. Vechi au rămas incertitudinile unei bune părţi a electoratului şi dificultăţile de a  trage concluziile potrivite din perspectivele oferite de protagonişti. Începe să fie greu de înţeles  ce vrea şi ce este dreapta chiar şi în Franţa, ce-a mai rămas valabil din doctrina rigidă a extremei drepte de pe vremea lui Jean-Marie Le Pen; rămâne, de asemenea, dificil de sesizat ce s-a schimbat cu adevărat la socialişti şi cât teren a putut recupera ,,stânga de la stânga”. Vechi a rămas şi năravul absenteismului (aproape 20%) alimentat de ambiguităţile platformelor şi ideologiilor partidelor concurente. Merită să  amintesc că Franţa este ţara cu un tip de democraţie care împiedică coagularea politicii în mâinile a două  partide mari. Probabil este cu mult mai bine aşa.

În al doilea rând, ordinea în care s-au plasat primii trei candidaţi va influenţa alegerile legislative care vor avea loc în mai puţin de o lună. Plasarea liderului Frontului Naţional, Marine Le Pen, pe locul trei, cu aproape 18%, deschide acestui partid calea de a intra în Parlament. Aceasta este marea surpriză pe care o pregătesc alegerile prezidenţiale din Franţa. Iar Frontul Naţional, devenit mai flexibil, ajunge după primul tur în poziţia de arbitru pentru desemnarea preşedintelui. Lumea se aştepta ca Jean Luc Mélanchon să obţină un scor care să-i facă lui Hollande viaţa mai liniştită. Sondajele s-au înşelat. Ratarea unui scor mai bun al liderului foştilor comunişti complică aritmetica electorală. O surpriză trebuie considerată şi diferenţa dintre candidaţii rămaşi în cursă, Hollande şi Sarkozy, de numai un punct şi jumătate. Sondajele îl indicau pe liderul Partidului Socialist câştigător al primului loc cu un scor mai mare. Pe de altă parte, dreapta socoteşte, ca un fel de scuză, că scorul mai mic al lui Sarkozy se datorează aşa zisului ,,vot de criză” înţeles ca o nemulţumire a francezilor faţă de soluţiile preşedintelui lor în condiţiile recesiunii. Este, însă, şi o reacţie la hiper-personalizarea puterii sale.

Campania a fost dură iar socialiştii au făcut eforturi uriaşe să depăşească înfrângerile din 2002 şi 2007 care încă mai apasă pe umerii lor. Chestiunea care intră în discuţie ţine de strategie. A învinge din opoziţie un guvern care are toate pârghiile puterii presupune fie concentrarea forţelor, fie o nemulţumire masivă la nivelul societăţii. Nici una din aceste condiţii nu este întrunită deocamdată în Franţa. Speranţe au fost puse în uzura şi în excesul de putere sau  în efectele crizei. Câştigătoare din confruntare iese Marine Le Pen care s-a dovedit mult mai flexibilă decât tatăl ei, Jean-Marie Le Pen. Ea a obţinut un scor istoric şi bucuria succesului a făcut-o să-şi anunţe electoratul să se pregătească deja pentru marea victorie din 2017. Este discutabil dacă peste cinci ani ea va ajunge preşedintă. Aproape sigur, însă, este că va aduce Frontul Naţional în Parlament la alegerile de peste două săptămâni. De asta puţini se mai îndoiesc. Aceasta va fi cu adevărat o schimbare în viaţa politică a Franţei. De la constituire, Frontul Naţional nu a putut până acum să intre în Parlament cu toată faima pe care şi-a făcut-o de-a lungul timpului. ,,Puseul lepenist, scrie un comentator francez, rămâne evenimentul deopotrivă negativ şi major al scrutinului. O mare parte a clasei populare nu se mai simte reprezentată de clasa politică tradiţională. Chiar dacă problemele sociale atacate de Marine Le Pen au jucat un rol cheie, nu există dubii că ea se va reîntoarce la temele frontiste tradiţionale care, de fapt, i-au asigurat succesul: imigrarea, securitatea frontierelor şi identitatea naţională. Neliniştile în faţa globalizării, care favorizează revenirea la angoasele spaţiului naţional, rămân trăsătura dominantă a vieţii politice franceze şi europene”.   Nicolas Sarkozy face avansuri puternice Frontului Naţional – nici nu-i este greu dacă ţinem cont de iniţiativele lui trecute pe sensibilul teren al imigraţiei – pentru a-i câştiga electoratul. Dacă mai poate. S-ar crede că cheia se află la Marine Le Pen însă apelul ei la  ,,regruparea patrioţilor de dreapta şi de stânga pentru victoria finală” derutează. Şi, să recunoaştem, este un discurs cu totul nou. Socialiştii spun că nu le mai scapă victoria. Ei o aşteaptă de aproape două decenii. Dacă vor câştiga, vom vorbi altfel despre Europa. O nouă politică a Parisului contează pentru europeni.

Dar, să nu ne grăbim cu pronosticurile şi să aşteptăm 6 mai pentru a vedea ce culoare va avea Franţa.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*