Acest material este adresat românilor de bună credinţă, cetăţenilor care nu au idei preconcepute şi prejudecăţi în ceea ce priveşte serviciile secrete şi necesitatea acestora pentru buna funcţionare a oricărui stat din lume, celor care au discernământ şi minte să înţeleagă. Indiferent de ceea ce vor crede unii sau alţii, asigur cititorii că cele scrise sunt adevăruri. Motivul redactării acestui material este acela ca românii iubitori de neam şi ţară să cunoască faptul că anterior anului 1989, în regimul comunist de tristă amintire, securitatea a avut şi o linie de muncă ce a acţionat pentru apărarea unităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a României!
Cu siguranţă că rândurile următoare vor suscita opinii diferite, pro sau contra, unele poate chiar radicale, altele lipsite de orice logică minimă elementară care ar putea genera o cât de mică obiectivitate.
Prin acest articol nu se urmăreşte reabilitarea nimănui şi nici evidenţierea cuiva pentru că ofiţerii care au activat împotriva neorevizionismului extremist, şovin, revanşard şi separatist maghiar nu au nevoie de aşa ceva, nici măcar de recunoştiinţă, ei şi-au făcut doar datoria faţă de România a cărei integritate teritorială au apărat-o. Plecăm, însă, de la premisa că există încă destui români pentru care cunoaşterea adevărului continuă să fie importantă.
Fostul Departament al Securităţii Statului (Securitatea) a avut între direcţiile şi unităţile ce îl compuneau şi Direcţia I-a cu atribuţii în cele mai diverse medii şi locuri, considerate la vremea respectivă de interes: artă-cultură-patrimoniu, presă, învăţământ, sănătate, justiţie, legionari, foste partide istorice (PNŢ, PNL, PSD-Titel Petrescu), culte, secte religioase şi minorităţi.
Din problematica menţionată am să mă refer numai la aceea a „minorităţilor” şi în special la minoritatea maghiară. La nivelul judeţelor, Direcţia I-a era reprezentată, în cadrul inspectoratelor judeţene de securitate, de Serviciul I care era împărţit în birouri şi compartimente. Astfel, într-un judeţ în care existau minorităţi, Serviciul I avea în componenţă şi un birou cu atribuţii pentru acestea, iar dacă erau mai multe minorităţi, biroul respectiv era divizat în compartimente, fiecare dintre ele corespunzând unei minorităţi. Trebuie specificat că aceste birouri sau compartimente operative erau cunoscute în mod generic, impropriu, ca ocupându-se de minorităţi în general.
În mod real, dar şi potrivit normelor şi reglementărilor activităţii informativ-operative, compartimentul care avea în preocupări, spre exemplu, minoritatea maghiară nu se numea „compartimentul minorităţii maghiare” ci „compartimentul naţionalişti-extremişti şi revizionişti maghiari”, la fel cum, compartimentul axat pe minoritatea germană nu se numea „compartimentul minorităţii germane” ci „compartimentul naţionalişti-fascişti germani”. Aceasta pentru că, oricât ar putea să pară azi de ciudat sau de necrezut, minorităţile nu făceau obiectul activităţii securităţii în totalitatea lor, adică nu însemna că dacă erai etnic maghiar, german, sârb, turc, ucrainean, rus, tătar, bulgar etc, erai automat luat în preocupare şi urmărit într-o formă sau alta. Nici vorbă despre aşa ceva. Erau ţinute sub observaţie şi urmărite numai persoanele, de exemplu, din cadrul minorităţii maghiare, despre care existau date şi informaţii că desfăşoară activităţi antiromâneşti, neorevizioniste, extremiste, şovine, revanşarde şi iredentist maghiare în scop autonomist şi separatist teritorial şi care atentau la unitatea naţională şi integritatea teritorială a României. Acestea acţionau fie individual, fie constituite în anturaje, grupuri şi chiar în organizaţii clandestine sau erau elemente de legătură şi de acţiune pe teritoriul României, ale unor emisari şi organizaţii revizioniste, extremist-şovine din Ungaria sau diaspora revizionistă maghiară din diferite ţări ale lumii.
Structurile informativ-operative din acest segment de activitate erau încadrate cu ofiţeri proveniţi din Şcoala de securitate de la Băneasa sau din cei proveniţi prin încadrare directă. Ofiţerii din categoria „încadraţi direct”, spre deosebire de cei de la Băneasa, erau în mod obligatoriu absolvenţi de facultate, cu diplomă de licenţă, aceştia neavând nimic în comun cu Şcoala de securitate de la Băneasa. Anterior încadrării, aceştia susţineau, pe lângă un riguros examen medical, mai multe teste, la rândul lor complicate, cu un grad ridicat de dificultate, psihologice, de inteligenţă, de memorie etc., fiecare fiind eliminatoriu. Imediat după încadrare, cu grad şi funcţie, ei urmau un curs în regim militar, de iniţiere generală în activitatea specifică de informaţii, la sfârşitul căruia susţineau un examen scris şi oral. Pentru linia de muncă „naţionalişti-iredentişti şi extremişti maghiari” erau de preferat absolvenţi ai facultăţilor de ştiinţe umaniste (sociologie, istorie, filologie, psihologie, filosofie), dar şi de ştiinţe juridice. Ideal era ca aceştia să cunoască limba maghiară, istoria minorităţii maghiare, dar şi a Ungariei, tradiţiile, obiceiurile, caracteristicile psihologice şi morale, particularităţile zonale ale etnicilor maghiari şi secui. O calitate care era absolut necesară şi de la care nu se făcea rabat, sub nici o formă, indiferent despre orice „pilă” ar fi fost vorba, era patriotismul (astăzi un termen demonetizat din păcate prentru noi românii) şi ataşamentul faţă de valorile naţionale româneşti! Ofiţerii „încadraţi direct” veneau fie imediat după absolvirea facultăţii, fie după câţiva ani de la terminarea acesteia, timp în care îşi desfăşuraseră activitatea în diverse locuri de muncă.
Se impune o precizare: de ce era nevoie să se înfiinţeze această linie de muncă?
Problematica revizionismului extremist revanşard maghiar a fost un obiectiv prioritar, clar, distinct şi extrem de important şi pentru serviciile speciale de informaţii româneşti din perioada interbelică când, se ştie că Ungaria horthystă declanşase la nivel internaţional „revizionismul revanşard în scopul revizuirii frontierelor cu România”, neîmpăcându-se, în viziunea sa, cu pierderea Transilvaniei care revenise de drept României la 1918. Ulterior, după cel de al Doilea Război Mondial, în atitudinea Ungariei comuniste nu s-au produs schimbări semnificative în privinţa poziţiei sale neorevizioniste antiromâneşti. Din contră, regimul comunist ungar condamna Tratatul de pace de la Trianon şi susţinea că prin acesta s-a făcut o mare nedreptate Ungariei care fusese dezmembrată prin acordarea Transilvaniei României. Ungaria comunistă a continuat să întreţină şi să consolideze, de-a lungul existenţei sale, pretenţiile revizionismului horthyst dintre cele două războaie mondiale, asupra Transilvaniei. Poziţia Ungariei comuniste în această chestiune s-a completat şi întrepătruns cu cea a diasporei maghiare din occident care, la rândul ei, acţiona pentru anularea Tratatului de la Trianon, respectiv pentru revenirea Transilvaniei la Ungaria, precum şi cu cea a unor elemente antiromâneşti, extremiste, separatiste şi şovine din cadrul minorităţii maghiare din ţara noastră. În faţa acestui pericol ce ameninţa statul naţional român a fost înfiinţată, în cadrul securităţii, problematica „naţionalişti extremişti şi revizionişti maghiari”. Crearea acestei linii de muncă a fost, prin urmare, necesară şi obligatorie pentru un stat care dorea să-şi apere integritatea teritorială!
Menţionăm foarte pe scurt câteva elemente ale activităţii pe line de „naţionalişti-extremişti şi revizionişti maghiari”. Aceasta se derula în condiţii deosebit de dificile, în primul rând, pentru că se acţiona într-un mediu etnic închis, izolat, exclusivist şi ostil. Din punctul strict al activităţii informativ – operative specifice acestei linii de muncă, se poate spune că aproape se acţiona ca într-un teritoriu străin. Realizarea penetrărilor informative (culegerea de date şi informaţii) necesare documentării activităţilor antiromâneşti cu caracter revizionist şi extremist maghiar era mult îngreunată din acest motiv. Pentru respectarea realităţii este necesar să se reţină că în cadrul domeniului de activitate la care facem referire politicul nu avea nici o ingerinţă. Aici nu era vorba despre probleme de disidenţă politică, despre opinii, atitudini sau revolte anti-sistem socialist, comunist sau faţă de liderii acestuia, sau de apărarea sistemului politic existent atunci, etc. Aici, era vorba numai despre probleme legate efectiv de interesul naţional al ţării, de apărarea statului naţional unitar român faţă de pericolul neorevizionismului maghiar care viza direct integritatea teritorială a României!.
Principala modalitate de obţinere a datelor şi informaţiilor necesare şi de verificare a vericidităţii acestora, a reprezentat-o „reţeaua informativă”, adica factorul uman, propriu de fapt tuturor serviciilor de informaţii din lume, indiferent de celelalte mijloace tehnice etc. şi de standardele acestora in ţara respectivă, la un moment dat. Şi în prezent, „reţeaua informativă” constituie baza activităţii obţinerii de date şi informaţii pentru toate serviciile speciale din lume. Bineînţeles, la aceasta se adaugă alte mijloace complementare. O „reţea informativă” pe segmentul „naţionalişti-extremişti şi revizionişti maghiari” se creea în funcţie de necesităţile domeniului de activitate respectiv, ţinându-se seama de caracteristicile şi particularităţile acestuia, de locurile şi mediile în care s-au înregistrat antecedente contrare siguranţei naţionale şi care erau predispuse în continuare a genera astfel de activităţi ş.a. Trebuie spus că valoarea unei „reţele informatve” era dată de valoarea şi calitatea informaţiilor furnizate, de operativitatea cu care acestea erau aduse la cunoştiinţa ofiţerului operativ de legătură. Pe linia de muncă, la care facem referire, cele mai valoroase date şi informaţii s-au obţinut de la „informatorii” şi „persoanele de sprijin” din mediul cultelor maghiare, fără deosebire de specificul acestora, al învăţământului, mass-mediei, culturii. Explicaţia pentru această stare de lucruri este dată de faptul că marea majoritate a etnicilor maghiari şi secui gravitau în jurul bisericilor şi şcolilor din cadrul comunităţilor în care trăiau. Astfel, era aproape imposibil să existe ceva care să fie de interes operativ pe linia „ naţionalişti-extremişti şi revizionişti maghiari”, într-o comunitate (sat, comună, oraş), pe care un „informator” de etnie maghiară sau secuiască din mediile menţionate să nu îl cunoască, dacă nu în amănunt, măcar ca o informaţie de semnalare. Este de reţinut că aceste medii erau proprii unor persoane cu studii superioare, ca atare şi calitatea informaţiilor livrate ofiţerilor operativi era foarte bună. Aşa au fost semnalate elemente cu concepţii şi atitudini propagandistice antiromâneşti de natură extremistă, revizionist – revanşardă şi xenofobă maghiară, depozitari de materiale bibliografice şi de propagandă horthystă pe care fie le moşteniseră din perioada ocupaţiei horthyste a Transilvaniei de nord-vest, fie fuseseră aduse în mod ilegal din Ungaria sau diaspora maghiară occidentală. Toate acestea erau utilizate de acei etnici maghiari sau secui extrem de şovini pentru îndoctrinarea îndeosebi a tineretului maghiar cu concepţii şi idei antiromâneşti, şovine şi revanşarde. În toate cazurile de acest fel ideea de bază ce trebuia să fie însuşită de cei îndoctrinaţi era aceea că Transilvania a fost şi este a ungurilor, dar a fost luată forţat Ungariei şi dată României. De fapt, era vorba despre contestarea Tratatului de la Trianon! ( teză reluată cu obstinaţie în zilele noastre atât în Ungaria cât şi în România!). Mai mult, unele dintre aceste elemente extremist-şovine au fost semnalate că deţineau în mod ilegal şi arme de foc, cu care făceau chiar exerciţii de trageri în zone montane izolate în scopul, declarat unor foarte apropiaţi de ai lor, de a fi pregătiţi în orice moment să sprijine revenirea Transilvaniei la Ungaria! În acelaşi scop, unii dintre ei au sustras în timpul satisfacerii serviciului militar sau de la unele unităţi miniere şi cariere armament, cartuşe, grenade, dinamită şi capse detonante despre care nu s-a ştiut nimic ani de zile până la aflarea acestei situaţii de către „informatorii” din rândul lor. În atare situaţii elemente ultraextremiste maghiare au plănuit chiar şi punerea în practică a unor acţiuni teroriste. Tot „reţelele informative”au semnalat existenţa unor anturaje şi grupuri cu preocupări teroriste care aveau intenţia, spre exemplu, de a arunca în aer monumente istorice reprezentative ale românilor din Transilvania, ş.a.
A susţine azi că ofiţerii de securitate care şi-au desfăşurat activitatea pe linia de muncă menţionată şi care au apărat integritatea teritorială a României, anterior anului 1989, au făcut „poliţie politică” este o mare eroare izvorâtă de multe ori din necunoaştere, dar de cele mai multe ori dintr-o premeditată şi abilă dezinformare şi manipulare a românilor! Puneţi lucrurile în balanţă şi întrebaţi-vă cine a lansat, cine întreţine şi cui foloseşte această diversiune mârşavă? Românii de bună credinţă vor afla cu uşurinţă răspunsul.
Lasă un răspuns