Călător prin Nemira

Prima întâlnire visată a Nemirei s-a petrecut între pereţii de duh ridicaţi halucinant între noi de povestirile vânătoreşti ale universitarului mare vânător şi pescar Cătălin Petre Rang. Un spaţiu interzis neiniţiaţilor, aparent scos din actualitate, refuzat altor aventuri decât cele profund ştiinţifice, deşi aici nu există pericolul înstrăinării unor relicve dacice, aurul, că ăsta interesează, fiind imposibil de scos din clorofila unor vietăţi vegetale înscrise între rarităţile acestei lumi devorate de rugina civilizaţiei.

Alături de alte rezervaţii, Nemira se adaugă, în felul ei, marilor obiective de patrimoniu naţional: cetăţi, biserici, icoane. Arheologia viului, fiindcă există şi aşa ceva, aparţine unor oameni cu totul şi cu totul diferiţi de restul “comunitarilor”, un fel de eremiţi aproape imposibil de destituit din vocaţia lor, fapt adeverit de salariile subcotate, mereu în minim, indiferent de suma relaţiilor ştiinţifice personalizate prin recunoaşteri internaţionale. Şi mă uit la managerul de viu al Nemirei, domnişoara Gabriela Gurău, directoarea Complexului Muzeal de Ştiinţele Naturii “Ion Borcea” din Bacău, superbă în constituţia feminităţii involte, distant aşezată, ca la bănci, după linia galbenă a unui doctorat summa cum laudae. Aş vrea s-o întreb, dintre multele întrebări,  dacă şi aici, în patrimoniul viului, în rezervaţiile naturale, s-a pierdut ceva şi cât dar valul palmei sale şterge nisipul curiozităţii constatativ, academic, total diferit de aroma cafelei care ne desparte. Şi-mi aduc aminte că am uitat în maşină “corpul delict” al unei posibile întrebări, o carte scoasă la Editura Nemira.

Dr. Gabriela Gurău: «Nemira este o rezervaţie aparte, un real depozit de specii de faună şi floră deosebit de importante pentru capitalul naturii româneşti.  Din desfăşurarea celor 3494 de hectare se poate atinge altitudinea maximă de circa 1500 de metri.  Rezervaţie şi depozit protejat pentru o serie de plante rarisime, dintre ele desprinzându-se, ca un cap de bour vegetal,   specia endemică Saxifraga Cymbalaria, exemplare similare apărând la distanţe nebănuit de mari de aici. La începutul anilor  90 mulţi specialişti s-au îndreptat spre muntele Nemira Mare sau spre vârful Şandru cu aceeaşi emoţie a naturaliştilor ajunşi în Amazon sau dincolo de limita Cercului Polar.  E greu de ajuns în Nemira. Sunt locuri încă izolate, acoperite cu pânza de paianjăn, sigilii sigure ale absenţei omului, cu trunchiuri de arbori îngenunchiaţi de propria lor neputinţă de a mai trăi. Murind însă ofereau propriul putregai apariţiei altor specii de plante sau organisme.

Natura protejată se reorganizează după un cod încă nedescifrat nouă, celor din ultima linie a generaţiilor de detectivi ai viului. Iar aici, în aceşti psalmi vegetali, se află şi secretul nebuniei superbe a profesioniştilor de care m-am atins, de care încă mă ating.  Şi, ideatic, vă propun o simplă ipoteză: dacă o anume plantă, existentă aici, în Nemira, ar dispărea – aceasta fiind o plantă-vertebră pe coloana trofică a unui şir de alte plante, vă daţi seama ce tragedie s-ar produce, o gaură neagră absorbind, neantizând alte existenţe. Din acest motiv accept alăturarea monastică de la începutul dialogului nostru. Fiecare plantă, fiecare vieţuitoare, este o literă, un cuvânt dumnezeiesc cuvenit aşezat în Psalmii existenţei noastre. Aşa cum voi, oamenii Cuvântului, indiferent de valoarea presupusă, aţi fi inexistenţi dincolo de lanţul viu al precursorilor».

Şi mă inundă neaşteptat simfonia de alb şi de galben a nu ştiu ce flori de pe verdele din dreapta urcării pe Tihuţa sau alergările marelui etnolog Alexinschi printre fluturii invizibili, ca valoare existenţială, celorlalţi componenţi ai intelighenţiei de alte registre. De unde şi fluturii domnului Einstein, domnului Eliade, Ţuculescu, Craiu sau, mai aproape de noi, Petre Ţuţea. Şi, iarăşi, mă întreb eu însumi, ca persoană, ce şi cât am apărat: idei, oameni, adevăruri din rezervaţia culturală a României şi, brusc, dezamăgitor propriei fiinţe adun cenuşa altor arderi pentru pocăinţa nevredniciei personale. Or, da, sigur, şansa unei suplimentări de viaţă este imposibilă.

În stânga noastră, spre luminile ferestruite ale parcului municipal, un spaţiu liber, suficient pentru închipuita aşezare a unui pian Bosendorfer, arpegiu la patru mâini, dialogul.

Abe: Fiecare are o proprie colecţie de amintiri, de lucruri personalizate, ciudate pentru ceilalţi dar ireal de preţuite de persoana posesoare. Ce aţi extras ca miracol din Nemira?

G.G. Din sfera viului aş extrage  imaginea unei specii care se găseşte pe lista roşie. Se numeşte Rossalia Alpina (Croitorul stejarului) iar numărul exemplarelor este într-o cunoscută scădere. Alături de alte vipuri vegetale este multiplicată imagistic pe ilustratele editate de muzeu. Conservarea, lipsa de interes pentru imigrarea din zonă este explicată de condiţiile speciale ale zonei, de echilibrul de aici. Mi-aş dori atingerea unui alt areal unde această specie există. Mereu partea necunoscută a sferei, a aventurii cunoaşterii.

Abe: Pădurea – prioritate naţională. Este atâta pământ în suferinţă, pământ îmbolnăvit de lăcomia omului, pământ deslipit de ancorele vii ale cimentării, ale nerisipirii, încât rugăciunea supravieţuirii este o pentru reaşezarea pădurii, a codrului în drepturile sale. Din acest registru de obligaţii, Muzeul de ştiinţele naturii “Ion Borcea” din Bacău, spre exemplu, poate fi asemănat unui comandament de front de unde fiecare nouă cercetare, fiecare nouă sesiune de comunicări ştiinţifice oferă noi şi noi date despre raportul dintre starea noastră de viu şi  viul înconjurător, un barometru biologic la care ne uităm din când în când, de parcă boala pădurii nu ar fi propria noastră boală.

G.G.: Existenţa noastră, munca noastră, studiile –  aparţinem unei staţii de semnalizare a pericolelor ce apar în lumea viului. Conservarea şi protejarea naturii, ca obiective prioritare, transformă cercetătorul din laborator, dintre colecţii şi articole academice, într-un luptător special mereu dublat de calităţile trezorierului. Or, din acest punct de vedere, Rezervaţia Nemira este, realmente este un tezaur.

Abe: Transferând propriul comportament, propriul registru de evaluare a persoanei spre lumea aceasta încă puţin cunoscută, pădurea, scriitorul poate găsi subiecte profunde, parabolice pentru actualitate, pentru reeducarea omului: conflictul dintre generaţiile vegetale, suferinţa şi durerea arborelui muribund, crizele de cuplu armonic… Toate acestea transferate în limbajul specific referatului ştiinţific.

G.G.: Da şi nu. Lumea ca ecosistem, ecosistemul ca lume. Galaxie între atâtea alte galaxii. Natura este mult mai inteligentă iar mecanismele proprii acesteia acţionează cu mult mai multă precizie decât o facem noi. Codul civil al viului este bine construit, mai puţin supus presiunilor de moment, intereselor  din exterior. Aceste adevăruri, codul acesta îl propagăm prin varii forme, spre exemplu prin expoziţii. “Pădurea – aurul verde al planetei”.

Abe:   Pădurea oferă şi o variantă credibilă a “multicultu-ralităţii”.

G.G.: Natura face acest lucru de secole. În cadrul unui ecosistem  cum este pădurea, nu există personaje inutile, contradictorii. Iar intervenţia omului pe un singur organism din ecosistem nu deranjează doar acel “individ” ci ecosistemul pe ansamblu. Invazia din exterior îşi face cunoscute efectele imediat sau în timp. Şi nu e nevoie neapărat de ochii specialistului pentru a releva aceasta. Suferinţa unui copac, modificările de coroană, de aspect foliar, toate acestea acuză.

Pădurea este o catedrală vie care îţi inundă sufletul de sacralitate. O catedrală zidită de Dumnezeu după reguli pe care noi înşine ar trebui să le urmăm, descoperindu-le. Din nefericire prea puţini sunt preocupaţi de soarta pădurii româneşti, de holocaustul  la care este supusă. Asistăm la o dezertificare încrâncenată, a celor care “vin să ne omoare cu secure şi cu topoare” şi fiecare lovitură în viul trunchiului de copac nu o percepem ca o lovitură în propriul trup. Şi mă dor sondajele de tot soiul în care nu găsesc întrebarea:  Câtă pădure le lipseşte românilor.

Abe: Da. Fiindcă oxigenându-ne – iar pădurea este în raport direct cu repiraţia noastră – vom gândi mai bine, vom oferi un surplus de acuitate activităţii cerebrale. Mă doare inversarea raportului. Creierul care îşi refuză oxigenul – pădurea.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*