Sub tălpile ipocriziei

Ar trebui pesemne să ne încânte brusca apăsare a preşedintelui faţă de soarta resurselor ţării. Pentru o clipă (bizară, e drept!), preşedintele a părut că îşi intră în rolul pe care ar fi trebuit să şi-l asume în clipa în care a fost ales. Apărător al ţării, protector al intereselor românilor, pavăză în faţa tendinţelor globalizante de spoliere a ţării în numele integrării în felurite structuri europene şi nu numai. Iar în seara investirii noului ministru al mediului, când s-a lansat pe surprinzătoarea orbită, a fost cât pe ce să ne și convingă!

Uşor emoţional, gutural şi sobru în accentuarea mesajului, dar fără obișnuitele lacrimi politice în ochi, noua sa preocupare faţă de resursele de aur, argint și cupru ale ţării ar fi trebuit să ne dea dimensiunea unei repoziţionări.

Nu, nu a mers până acolo încât să se întrebe retoric unde se duc de fapt bogăţiile ţării. Ar fi riscat ca întreg mesajul să se răstoane din sensul populist pe care îl clădise. A invitat dară guvernul să reevalueze cotele de redevenţă pe care le primeşte România ca preţ al acceptului de a se lăsa spoliată, descărnată şi umilită. Reevaluarea acelor redevenţe penibil de mici de 20 de ani încoace, de când a început înstrăinarea acestor resurse…

Nu a mai fost la fel de tranşant nici măcar faţă de exploatarea de la Roşia Montana, pe care, deunezi, o voia declanșată cu orice preţ, invitând noul ministru al mediului să dea un răspuns vizând, nu demararea imediată cum ne-am fi aşteptat, ci stabilirea oportunităţii de a se mai merge ori nu pe mâna canadienilor.

Era o abordare care ar fi trebuit să ne dea impresia că Traian Băsescu se întoarce la popor, la nevoile ţării, la apărarea intereselor generaţiilor nenăscute.

De fapt, preşedintele ştia că va răbufni public un imens pocinog care ar putea îngenuchea financiar România, prin ieşirea la lumină a părţilor nevăzute şi neştiute a acelor contracte pe care toate guvernele post-decembriste s-au străduit să le lege fredeleş între coperţiile confidenţialităţii.

A fost poate şi motivul pentru care însăși privatizarea deja antamată a companie Cuprumin a fost „defectată” cu un spectacol media din care trebuia să rezulte grija părţii române de a sta ore întregi în negocieri „la sânge” şi a spune, în final, un „nu!” apăsat.

Pentru că urma dezvăluirea clauzelor unui contract, nu neglijent încheiat, ci redactat total împotriva intereselor României. Iar la câteva zile a venit şi dovada, Grupul austriac OMV, acționarul majoritar al OMV Petrom, deschizând o acțiune împotriva Românie la Curtea Internațională de Arbitraj de la Paris, prin care solicită despăgubiri uriaşe.

O parodie sinistră în care vom ajunge să plătim înzecit faţă de ceea ce am câştigat oricum doar pe hârtie şi care seamănă izbitor cu scenariul daunelor pe care România a trebuit să şi le asume după 1990 pentru anumite contracte interbelice.

Pe de altă parte, trebuie să fim atenţi şi la anumite nuanţe. Înainte să ne întrebăm ce se întâmplă cu resursele țării, ar trebui să-l chestionăm pe Traian Băsescu în legătură cu soarta pământurilor. A pământurilor de deasupra acestor bogăţii. Pentru că, deja, mare parte din terenurile ţării au fost cumpărate de străini prin interpuşi, iar în Parlament pândeşte o iniţiativă legislativă care va permite acestor „investitori” să cumpere direct, fără „intermediarii” mascaţi sub forma persoanelor fizice ori juridice române, toate aceste pământuri. Moment în care sutele de hectare care au fost deja cumpărate vor intra legal în proprietatea acestora.

Din acel moment, vom deveni chiriaşi în propria noastră ţară şi vom plăti din ce în ce mai scump pentru dreptul a trăi aici.

România este în pericol de a rămâne fără fundaţia pe care stă întreaga ei făptură istorică, economică și socială. Riscăm să ajungem să orbecăim prin cotloanele Europei din postura de cetăţeni de mâna a doua. O sinistră iniţiativă care îşi are sursa în anii în care guvernanţii strigau sus şi tare „Nu ne vindem ţara!”. Şi nu au vândut-o. Doar au întins tarabele la care au venit alţii să o scoată la mezat, ei asigurându-se, prin desfiinţarea a mii de fabrici şi milioane de locuri de muncă, de faptul că români vor pleca, tot cu milioanele, pe unde văd cu ochii.

P.S.:

Traian Băsescu vorbește doar de resursele care îl interesează acum. Nu spune însă nimic despre, de exemplu, soarta apelor minerale care, de ani buni, sunt exploatate nemilos şi exportate, în vreme ce românilor li se vinde apă chioară îmbuteliată, cu tot cu nitraţi şi nitriţi, la preţuri exorbitante.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*