Deocamdată, în doar atâtea exemplare cât pentru un „semnal”, a ieşit de sub tipar, la Editura Karta Graphic, în condiţii tehnico-editoriale impecabile, albumul “Mihai Eminescu în grafica mondială”, alcătuit de Nicolae Ioniţă. Cartea promite de pe acum să devină un adevărat eveniment cultural, iar vestea şi mai bună este aceea că Nicolae Ioniţă şi Karta Graphic nu se opresc aici. Cu sprijinul primăriei şi al Consiliului Local Municipal Ploieşti, se află în curs de editare albumul monumental: „I. L. Caragiale – un omagiu planetar”, (3 volume, 1500 de pagini, aproape 2000 de desene, 1500 de graficieni din 141 de ţări), care va fi lansat cu ocazia Centenarului Caragiale din iunie a.c. Până atunci însă, povestea albumului „Mihai Eminescu…”.
Complet altceva faţă de simpla reţetă a unei cărţi ilustrate, „Mihai Eminescu în grafica mondială” are o dublă valenţă, fiindcă este şi volum de versuri şi album de artă grafică. Relaţia dintre poezie şi grafică este una specială, această nouă modalitate de a-l edita pe Eminescu inversând raportul cauză – efect. În alcătuirea cărţii nu se mai pleacă de la text spre ilustraţie, cum s-a făcut întotdeauna până acum, când editorul stabilea textele şi le încredinţa unui plastician să le ilustreze grafic. De data asta, primordial este desenul. Sutele de graficieni care contribuie la albumul acesta au primit tema „Eminescu” în decursul ultimilor zece ani. Şi a făcut fiecare ce a crezut de cuviinţă, după intuiţia, sensibilitatea sau inspiraţia sa. Unii i-au făcut portretul, alţii au recurs la caricatură, mulţi au desenat ceva plecând de la o poezie, de la o idee poetică, de la un mesaj liric depistat în versurile lui Eminescu sau chiar de la un aspect biografic, cel mai adesea, dragostea dintre poet şi Veronica Micle sau prietenia lui cu Creangă şi Caragiale.
În aceste condiţii, era normal ca Ioniţă să selecteze textele eminesciene pornind de la sugestiile implicite şi de la mesajele explicite pe care le transmit desenele. Chiar dacă „desenul selectează poezia” este un criteriu de principiu, în sensul că domină, dar nu exclude, aşa se explică de ce au fost reţinute aceste 116 poezii şi nu altele sau, exemplificând, de ce a fost aleasă poezia „Lacul” şi lăsată de-o parte „Scrisoarea III”, să zicem. În unele lucrări, există elemente grafice evidente, care au impus autoritar selecţia poeziilor pe care le ilustrează fără dubiu. Câţiva artişti au fost cu mult mai tranşanţi, valorificând grafic în lucrările lor chiar textul eminescian, în română sau în altă limbă. Alţii preferă o mult mai difuză corespondenţă între poezie şi desen. Sunt, în fine, şi destule cazuri în care desenul este neutru, de regulă, un simplu portret, care nu poartă în el vreo sugestie anume, în sensul că nu a fost inspirat de vreo idee, vreun sentiment, vreun mesaj sau viziune stârnită de cine ştie ce poezie eminesciană în sufletul desenatorului de aiurea.
Acest tip de desene pleacă exclusiv de la una dintre cele patru fotografii ale lui Eminescu, pe care istoria literaturii române le-a confirmat ca fiind autentice. În destule pagini, coexistă desene şi poezii care par a se ignora reciproc, explicaţia fiind aceea că aici operează acele alte criterii de selecţie pe care nu le exclude principiul „desenul selectează poezia”, despre care vorbeam mai sus. Care sunt ele? Să le zic subiective? Să le pun pe seama inspiraţiei lui Ioniţă şi a unor subtilităţi pe care el are tot dreptul să le facă operante şi noi, toată obligaţia de a le descoperi funcţionalitatea? Să nu uităm că acesta este un album de artă care coabitează cu un volum de versuri. Cine şi unde a mai văzut vreodată o coabitare perfectă? Până la urmă, argumentul suprem este acela că numitorul comun al acestei cărţi se numeşte Eminescu şi, fie vers, fie desen, el trebuie respectat, în numele acelui adevăr artistic pe care ambele componente ale cărţii sunt chemate să-l slujească în egală măsură – spiritul eminescian.
Un lucru e sigur, s-a mers pe preferinţele şi opţiunile plasticienilor din lumea largă, dându-se credit modului în care l-au receptat şi l-au reprezentat ei pe Eminescu. Ioniţă a înţeles că acest criteriu este unul inedit, dar valabil, şi în virtutea lui şi-a alcătuit cartea, fiindcă această oglindă mondială a unui Eminescu universal nu se cuvenea deformată nicicum. Modul în care este receptat Eminescu în culturile lumii şi cum e el adaptat la specificul local este fascinant. Faptul că un caricaturist rus îl desenează în pas de cazacioc, sau că asiaticii îl fac cu ochi oblici şi în atitudini hieratice, sau că un sud-american îl vede ca pe un rebel de prin partea locului, cu gloanţele în bandulieră, cu o mână ţinând drapelul şi cu cealaltă trăgând dintr-un stilou – kalaşnikov, că un spaniol îl reprezintă ca pe un duh care iese din călimară ca din lampa arabă a lui Aladin, vorbeşte despre universalitatea lui Eminescu şi satisface ideea de interculturalitate.
Cam în această cheie trebuie „citit” acest album de artă grafică „ilustrat” cu versuri, fiindcă aşa se pot înţelege rosturile profunde şi complexe care au guvernat editarea sa în această formulă. Până acum, nu s-a mai produs niciodată o dovadă atât de concretă şi de relevantă a realităţii că Eminescu este cunoscut atât de bine şi la o scară atât de mare în lume, de către atâţia profesionişti ai culturii. Plasticienii lumii au citit poeziile lui Eminescu şi i-au cercetat biografia, deci l-au înglobat pe poetul român în sfera preocupărilor lor intelectuale şi artistice, propagându-l în mediile culturale din ţările respective. Extinzând la dimensiunile întregii Colecţii Ioniţă, ne dăm seama ce imens serviciu ar putea face ţării noastre şi culturii române acest proiect original şi unic în lume, dacă imensul potenţial de cunoaştere a românilor şi a României care zace în cele peste 10.000 de desene ar fi valorificat cum se cuvine. Mă gândesc, desigur, la editarea integrală a acestei colecţii, cea mai mare de acest fel din lume. Desenele ar asigura partea de „album de artă grafică” iar datele minim – obligatorii referitoare la personalităţile portretizate ar satisface nevoia de informaţie, astfel încât ar rezulta o enciclopedie sui-generis a istoriei şi culturii noastre, realizată de către artişti graficieni din toată lumea. Noutatea formulei de prezentare ar avea un impact major asupra tuturor zonelor vizate – organisme internaţionale şi cercuri diplomatice, medii guvernamentale şi administrative, culturale, universitare şi artistice, presă, opinie publică…
Sperând în secret să devină un fel de profeţie romantică à la Perpessicius, în acest moment, pledoaria pentru editarea integrală a Colecţiei Ioniţă are doar ambiţia de a convinge pe cine trebuie că o asemenea lucrare nu se poate realiza decât cu susţinerea instituţiilor statului, atât ca finanţare, cât şi ca difuzare şi valorificare. Fiindcă pentru aşa ceva există academie, primării şi ambasade, de aceea există Institutul Cultural Român şi atâtea altele, ca să administreze în numele statului şi pentru folosul ţării cultura pe care o creează artiştii. Deocamdată, acest „Mihai Eminescu în grafica mondială” este argumentul că pledoaria pentru o ediţie integrală a Colecţiei Ioniţă este cât se poate de îndreptăţită.
a fost foarte frumoasa?
incantata de aceasta voveste@?