Marea provocare a celui care scrie şi receptează poezia pare a fi, pentru reactivii vremurilor noastre, insignifiantă: este poezia doar limbaj, unul ca atâtea altele? Şi: cum supravieţuieşte poetul, ca reacţionar hârşit, propriului său cod liric? Cel mai bătrân poet este acela care a supravieţuit a doua zi ultimei sale cărţi, se ştie. Vasile BURLUI, în timpul „liber’’ profesor universitar doctor şi întâmplător sau nu preşedinte al Fundaţiei ieşene „Apollonia’’, în felul lui urmează ideea despre artă a lui Celibidache care nu înregistra muzica, o dirija/cânta doar. Încă de la debutul liric, el lucrează în metale grele. Pe cortex, direct. Şi neapărat, în contratimp cu poeţii generaţiei sale biologice.
Am în faţă două dintre cărţile sale de poezie adevărată apărute anul trecut la Casa Editorială Demiurg. Prima se numeşte „Concert melancolic’’, o ediţie bibliofilă cu 32 poeme superbe, având o ilustraţie inspirată, semnată de Liviu SMÂNTÂNICĂ şi respective ‘’Philemon şi Baucis’’, cuprinzând 30 poeme ‘’pe care le-am scris împreună înainte şi după ce ai plecat’’, adică o superbă hiperbolă a jumătăţii astrale ce dă titlul plachetei. Vasile BURLUI scrie cu un ochi atent la pagina albă şi cu celălalt la eseurile lui Heidegger din „Originea operei de artă’’, cu al său principiu formulat cât se poate de limpede: în adevărata operă, artistul lasă loc operei, el devenind o includere. Poetul e (şi) aşa cum spune ŞORA: sarea pământului, iar la cristalizarea poeziei sale îşi dau mâna tăriile şi cele nevăzute, topite toate într-un athanor alchimic. Atâta să nu uităm: cel ce rosteşte vraja este şi el … om- Limbajul e cumva liturgic, poetul oficiază, şi pe bună dreptate în epoca în care lipseşte harul – sau se ascunde –, senzaţia de catacombă a fiinţei se naşte la tot pasul în poezia sa ceremonioasă, cultivată. Ceea ce adaugă talentului simţul justei măsuri. Volumele sunt impresionante la prima lectură şi originale la cea de-a doua. Poezia oricum nu schimbă nimic, doar pe cel care o scrie, prin repetata prejudecată că se sustrage morţii analfabete- şi totuşi, atotputernice.
Din câte ştiu eu, proiectul fiecărui poet este în present, cu miza pe renovarea limbajului şi pe supravieţuirea ‘’prin urmaşi’’, pe care şi-i „alege’’ prin acel efect descris foarte limpede de H. Bloom, ca anxietate a influenţei. Traiectul liric al acestui definitiv poet stă dovada. Vasile BURLUI, după cele două volume lecturate cu maximă atenţie şi plăcere, semnează din start ca un poet de marcă, de o mare modestie, o voce adevărată. Poetul devine magicianul propriei sale vieţi apăsate de luciditate, care este şi suferinţa sa secretă. Este un poet al demistificării timpului, al ridiculizării acestuia- aşa cum victima desfide în mintea sa călăul. În ’’Philemon şi Bancis’’ sunt trei teme interogatorii, plăcut inegale: dialogul cu sine, cu cititorul şi nesfârşita împletitură de întrebări către iubită, ale căror răspunsuri nu sunt aşteptate, ci bănuit ştiute. Simbolul înfrângerii, ghilotina, este transferat şi în ’’Concert melancolic’’. Înfrângerea este nu doar conştientizată, ci şi curajos asumată, dar nu şi reală: (Cu mine însumi, oare, m-oi împăca vreodată/Sau numai armistiţii semna-voi pe cetăţi?, Învinsul). Aşa cum Nabokov vâna fluturi cu plasa, BURLUI, departe de a fi învinsul declarat, atacă timpul cu site fine. Ce prinde la vânătoarea asta, poezie se numeşte. Poemele sale sunt polifonice, în care un maestru-regizor mişcă umbrele şi actorii după reguli care-i pot scăpa chiar şi lui. Jocul ne include, aşadar, pe toţi. De remarcat prezenţa suavă a iubitei, căreia i se adresează aproape în fiecare poezie, evident de dragoste.
Profesorul universitar a fost, este şi va fi un personaj incomparabil. Omul este la înălţimea operei. Asta într-un areal când odată cu intrarea generaţiei ’80 s-au schimbat timbrul poetic, registrul stilistic, sensibilitatea şi viziunea poetică. Caragiale a devenit complicele şi partenerul noilor corifei. Au fost lăsate deoparte inspiraţia, talentul şi celelalte. Poezia lui Vasile BURLUI este o Africă de gheaţă, sub o tâmplă brăzdată de fulgerele unor revelaţii dramatice şi îmbrobonată de o emoţie insesizabilă. Poetul pune la bătaie figure caracteristice ‘’evului baroic’’, ca şi motive şi teme ce ilustrează pentru finii cunoscători de Shakespeare o lume ce poate fi atât de bine anti-lume. Sau sub-lume. Stilul este apodictic, se aglomerează reflecţii exprimate cu ton catedratic şi catedral. Autorul celor două volume nu se doreşte un vizionar, ci este un sceptic, un maieut expert în chestionarea „frunzei umane’’. De aceea văd în poemele sale mai degrabă un efect decât un afect. Este şi o intuiţie „logică’’ a înţeleptului, aşa cum putem, de pildă, să găsim la vechii greci, cum sunt ei pomeniţi de Diogene Laertios. Distanţa, ca şi implicarea, în raport cu propriile personaje, precum şi proba limitei lor, prin afişarea ostentativă a ‘’gândiri producătoare’’ a fiecăruia dintre ele, face ca acest poet să aibă constant controlul într-un turbion de poeticitate adesea asumat rebarbativ, care îşi arată rodul în fiecare cânt al poemelor sale, amplu orchestrate.
Remarc pasiunea pentru rostit, proprie unor gânditori pe cont propriu, excedaţi de cunoaştere, pasionaţi de graţia, ca şi de abjecţia, propriului rol, cuplate la tensiunea unui scenariu pentru care au fost create. Sunt voci care cer întrupare într-o lume a simulacrelor. În fond, asistăm la un banchet al stărilor intermediare create în câmpul de tensiune al universurilor fiinţei umane, dar şi la un carnaval al slăvirii şi căderii. Poetul muşcă din dramă şi face poem. O smulgere din fluxul acestui timp al lumii şi al lumii de apoi, iată ce-şi doreşte un poet ca Vasile BURLUI care l-a citit bine pe Eminescu. Dragostea curmată brusc este tema recurentă la acest mare poet, aproape nebăgat în seamă de marea noastră critică, preocupată să ia act cu solemnitate de pospaiul câte unui jongleur de vorbe, oarbă în momentul în care în faţă îi apare adevărata poezie. Tot ceeea ce scrie acest poet absent din jocul de-a puterea al vieţii literare de la noi este efectul unei retrageri voite din aparenţa zilei de azi (care poate fi bunăoară chiar ‘’antică’’, şi cu rost), ca şi al unei distanţări, tot eminesciene, ce nu exclude vederea instruită. Mesajul său este mântuirea, prin sacralizarea gestului de a scrie. Ea se obţine aici prin poemul-implozie, prin supunere în faţa Nesupusului, dar trebuie să afirm că acest mistic al literaturii române nu ar trebui să confunde rugăciunea cu poezia. Moartea nu poate fi amânată şi nici îmbunată, indiferent de gradul ‘’rugăciunii’’, ea poate fi doar comentată. Iată ce facem noi toată viaţa, ca bolnavi, în sensul în care această deteriorare a sănătăţii fiinţei umane indică atâtea coborâşuri. Una din achiziţiile poeziei române contamporane, prin Vasile BURLUI, este trăirea morţii în plină artă a supravieţuirii, o existenţă închinată pragurilor prin care intri în devenirea continuă, unei spirale ce conservă toate vârstele poemului.
Observ şi o „realativizare prin ironie’’, specifică lui Mihai URSACHI, căci uneori trebuie să citeşti printre rânduri pentru a depista plăcutele/neplăcutele. Creaţia sa se plasează undeva la mijloc, între tendinţa academizantă şi cea dintr-o bucată, partinică, fără nuanţe, sarcastică, nu ironică. Imaginea singurătăţii absolute, faţă în faţă cu Dumnezeu, este emblema mistică a acestei poezii abonată la solitudine şi care solicit o bogată viaţă interioară, aşa cum cerea Meister Eckhart în scrierile sale. Vasile BURLUI pare că ‘’învaţă’’ perpetuu ‘’să scrie’’, poemele sale sunt renovate şi reorchestrează în variaţiuni ale aceleiaşi voci ce se caută pe sine: (Am bătut la porţile cerului/Şi mi-au spus/Că ai trecut ca foşnetul/Fulgilor de zăpadă/În mijlocul lui Ianuarie, Efemerida). Poemele sale, cu liniile lor de forţă fractalice sunt, cu toate premisele lor exterioare, tot atâtea raporturi ale misticului cu lumea, aşa cum le-a văzut filosoful: nu din ceea ce este alcătuită lumea e misticul, ci lumea ca atare este misticul.
În linia propusă de Eugen SIMION tinerilor critici şi autorul de faţă încearcă să se rezume la o critică de întâmpinare. În linii mari, noua critică literară evoluează pe două paliere: unul fluşturatic, de genul ‘’pe bune, mişto, naşpa, genial, jos pălăria!’’ şi altul academic, conceptualizat până-n dinţi. Aşadar, o pendulare între un impresionism de cartier şi o rigiditate ştiinţiifică pompoasă, adesea ininteligibilă. Prima direcţie este agresiv-infatuată, etichetează cu lejeritate, e dogmatică şi, chiar dacă nemărturisit, dă dovadă de spirit găşcar. A doua, însă, se pitulează atât de bine după catene de concepte, încât judecata de valoare se rătăceşte într-un codru de neologisme pretenţioase. În felul acesta, criticul este la adăpost atât de duşmanii literari, cât şi de suspiciunea de a fi înzestrat cu personalitate. Astăzi nu mai e ce a fost odată nici în poezie. Lumi dispar, altele apar. Poezia nu mai e genul literar cel mai uşor de scris. În mintea poeţilor de azi spaţiul se înconvoaie, timpul se frânge, mintea nu le mai poate ajunge. Poezia e ca un vis. Greu de descris, şi, în consecinţă, şi mai greu de înţeles. Dimensiunile spaţiilor în care se petrece visarea într-o poezie modernă nu sunt uşor de pătruns de o minte care abia s-a ridicat şi trăieşte sfios în a treia dimensiune. Poate sunteţi dezamăgiţi şi că analistul pe care-l citiţi nu este unul dintre numeroşii comentatori de ocazie ai poeziei, cu toţii frapaţi de dicţia poetică impecabilă, ca şi de efortul poetului de a construi, cărămidă cu cărămidă, un adăpost pentru poezie, aidoma unui ‘’Eutih al gratuităţii’’: (Polen stelar îţi voi aprinde în plete/Şi rug de trandafir pe suflet o să-ţi pun!, Recviem; Tristeţi de toamnă-n neguri mă apasă,/Te caut în ungherul sufletului meu./Te regăsesc, te pierd, dar cu îi pasă/Când singuratic cert pe Dumnezeu, Tristeţi de toamnă).
Lumea e goală, tristă şi greu suportabilă, fără oameni şi poeţi ca Vasile BURLUI. Mă gândesc la caracterul său nobil, înclinat către prietenie şi solidaritate, la verva, la umorul său, la surâsul său de nordic, strălucitor, dătător de speranţă, la destinul său de aisberg rătăcit pe mările Sudului.
Lasă un răspuns