Românii de pe facebook au vocație la poezie. Oana Maria Covaci este o revelație

În rețeaua facebook există o pagină deja celebră: RUGĂ FĂRĂ SFÂRȘIT, CEL MAI LUNG POEM COLECTIV PENTRU CARTEA RECORDURILOR (http://www.facebook.com/group/rugafarasfarsit/). Aici se găsește spațiul electronic care găzduiește proiectul liric colectiv cu același titlu, pe care l-am lansat în parteneriat cu ziarul ”Națiunea” în urmă cu jumătate de an. Mulți își amintesc… L-am lansat mânat de indignare împotriva politicienilor care, furându-ne Țara și vânzându-ne viitorul, au mers până într-acolo încât, în două decenii, au fost capabili de fel și fel de isprăvi pentru a compromite și falsifica până și imaginea inocentă a românilor, de nație credincioasă, cumpătată și cu bun simț, spre ”slava” și ”gloria”și spre rușinea noastră nemeritată, au  au reușit să ducă în derizoriu imaginea României în lume prin prestația politică și prin cele mai ingenioase, caraghioase, stupide și jenante ”recorduri”.

De departe, cel mai ”performant”, campionul politruc, din acest punct de vedere, în strânsă armonie cu întreaga tagmă de stânga-centru-dreapta înfrățită la Putere și în  Opoziție,  este Sorin Oprescu, cel care excelează în penibil și incultură bășcălind Țara prin cel mai lung cârnat introdus(!) în Cartea Recordurilor, prin cel mai mare ghiveci, prin cele mai sexicioase crăciunițe… Nu știu ce fel de consilieri are acest Gâgă al clasei de Păcălici, dar este incredibilă lipsa lor de bun gust, de cultură, de inspirație, de respect, de admirație față de români. Mă întreb, chiar nu îi duce mintea încleiată să promoveze imaginea României prin recorduri care să pună în lumină aptitudinile, nativitatea, tradițiile, ingeniozitatea și celelalte trăsăturile naturale, pozitive ale românilor?

Inițiind acest demers literar care a ajuns la un număr incredibil de peste 21.000 de strofe, fiind deja o performanță unică în lume, și-au făcut apariția pe pagina facebook tot mai mulți creatori plini de dragoste pentru Dumnezeu, pentru Țară și pentru Poezie, între care nu puțini amatori cu adevărat talentați. Am constatat curând că nu mai eram nevoit să ”vânez” talente alergând prin desișurile spirituale ale rețelei de socializare pentru a descoperi români cu vocație la poezie, preocupare pe care mi-o asumasem încă de la relansarea cotidianului „Națiunea” în format digital, căci, iată, datorită acestui proiect, vin înșiși românii cu har către noi spre a-și primi binemeritatul botez la debut publicistic într-o revistă de renume.

În urmă cu o lună a apărut printre noi, ”rugiștii” mai vechi, un chip adolescentin de ”useriță”, sau cel puțin fără să își arate vârsta: Oana Maria Covaci. Primele ei versuri dedicate poemului colectiv, alături primele versuri de inspirație liberă, mi-au atras atenția prin originalitate, prin anumite năstrușnicii stilistice, prin construcția cumva atipică a metaforelor, prin diversitatea contrastantă a imaginilor sugerate prin cuvinte aparent rupte unele de altele ca sensuri, aproape incompatibile și nepotrivite dacă ar trebui folosite în limbajul comun, remarcându-se printr-o mare diversitate tematică și tehnică, stâpânind versul alb mai ales, dar izbutind să compună și cu metrică, ritm și rimă, tehnică în care am observat că insistă. Oana Maria Covaci, mi-am postulat imediat, are ceva aparte… Nu știu dacă, spunând ”scrie bine”, aș exprima sintetic cel mai corect ceea ce comite, fiind mai potrivit să afirm că scrie aparte, că mai special, că este o excepție, că are personalitate literară și că, dacă ar perrsista cu încredere  în acest domeniu delicat, având grijă să își cultive harul, să își cizeleze tehnicile și să lase lase frâu liber fanteziei și inspirației divine, foarte curând am putea fi martorii unei revelații.

Rugând-o pe Oana Maria Covaci să se autocreioneze, mi-a scris: ”Mi-e greu… Sunt o romantică fără margini… Adica una rotundă, pulverizată uniform peste tot prin fiori de primăvară și toamnă. Sunt senzuală, unii spun că aș fi chiar fermecătoare, poetic vorbind… Am viziuni ample, sunt optimistă, știu că, dacă îmi doresc ceva, voi obține. Nu am avut timp să fac din scris un țel, dar începe să mă captiveze și să-mi curgă din ce în ce mai ușor cuvintele, metaforele… Îmi plac oamenii și comunic ușor. Îi iubesc mai ale pe cei puternici care nu își pierd tandrețea și bunătatea. Îmi place Orientul și cultura orientală. Sunt impulsivă și de multe ori greșesc acționând fără să judec de două ori. Mi-e greu să vorbesc despre mine…”. Voi începe grupajul de debut al poetei în devenire cu mostre de catrene dăruite poemului colectiv ”Rugă fără sfârșit”și îl voi contiua cu poezii variate ca stil, tehnică și tematică:

 

Sunt…

 

Sunt mâna ce se strânge pentru Tine,

Sunt mâna care se înalță cât mai sus,

Sunt mâna care vrea de prin ruine

S-atingă mâna-Ți sfântă de Iisus…

 

Sunt un cuvânt ce spune trist, întrebător,

Spre Duhul Sfânt din cerurile-albastre:

Ești, Doamne, pentru mine, doar, rătăcitor,

Ori ai plecat de tot din calea vieții noastre?…

 

Sunt un sărac care se-nchină la preasfântă

Icoana Ta cu semnul meu de-ntrebare:

Mai vrei, Tu, Doamne, cântul care-Ți cântă

De veacuri lungi înlăcrimata întristare?
Sunt simpla și frumoasă armonie
Ce-și poartă pașii spre ziua care va să vie,
Un dor ascuns în colțul drept al minții,
Un dor pe care strânsu-l-am cu dinții…

Sunt mâna care mângâie fuiorul
Din care împletit-am zări cu dorul,
Sunt dulcele parfum de iasomie,
Și leg cu țara-mi chinuită sfântă cununie…

 

Nu ai obosit…

 

Nu ți-au obosit brațele de cât l-au fost leagan pruncilor…
Nu ți-au obosit genele de câtă privire caldă ai dăruit…
Nu ți-a obosit gura să alinți și să săruți obrajii triști…
Nu ți-a obosit gândul să tot plece spre lume…
Nu ți-au obosit picioarele să alergi pentru mai bine…
Nu ți-a obosit inima să tot iubească…
Nu ai obosit nicicând, femeie,
Pntru cătu ești leagănul cald ce alină la nesfârșit
Și om și mare și pământ…

 

Tu

 

Se topesc fulgii din albastrul înalt al cerului.
Tu încă ții brațul întins
Să te trezească atingerea gerului,
Să te arunce din vârtejul ridicat în tine.
Îți închizi ochii pe jumatate…
Te ridici deasupra creștetelor minții,
Te lași leganată în cadența unui galop imaginar…
Ți se flutură poalele amintitilor în urmă.
Pământul alb îți îngroapă zgomotul pașilor.
Stai cu fruntea plecată și ochii îți sunt un lac șters.
Încremenește muzica pieptului tău,
Te arunci înfrigurată
Scăpată de toate
În ultimul delir alb al dimineții.

 

Vino să învațăm să fim

 

Vino să ardem clepsidra timpului
să ne scufundăm în ploaia scrâșnită între dinții norilor,
înnebunită de seninul de peste ei,
speriată de gerul ce-o face fulgi!

Vino să pierdem puțin vremea,
să o tocăm ca o moară de foc
ce se zbate să nu-și piardă fălcile
în vremurile noastre de făină!

Vino să plângem împreună
de alegerea complicată a culorilor unei flori
care nu știe cum a vrut-o Dumnezeu,
dar noi o colorăm în singura noastră culoare!

Vino să învățăm să fim!

 

Introspectiv

 

Nu bani să strângi într-una, cât eşti pe faţa lumii,

Ci suflete pribege ce stau în caldul humii!

Şi nu dormi buştean cât încă n-ai murit,

Sau, poate, mintea iute, la tine n-a venit?

 

Nu da cu dărnicie în om cuvântul prost,

Cinsteşte-l lângă tine, pe cel ce-i fără rost!

Pe zi înalţă ruga şi-n miezul ei de soare,

Căci nimeni n-o să știe când te doare!

 

Nu-ți strânge pumnul ca pe zidul de cetate,

Îngrămădeşte-n el a lumii bunătate!

Aşa spun înțelepţii… Când eşti în lumea mare,

Să fii drept, căci minciuna nu are îndreptare!

 

Nu ştii ce-i scopul vieţii, nici ceea ce va fi…

Sedus eşti de himere, deşteaptă-te-ntr-o zi,

Şi sufletul ţi-l scoate să vezi de e curat!

Pentru-nceput pământul din bine s-a legat!

 

Nu poţi fi înţelept de nu priveşti mereu

În tine şi-n oglindă, numai la al tău eu!

În alţii poţi să cauţi, sau nu, tot adevărul,

Dar scoate din adâncul sufletului tău tot răul!

 

Nu-i lumea rânduită să nu găseşti răspuns

La orice întrebare ce-n suflet te-a străpuns.

Uimirea ta cădea-va şi fi-vei fericit

Când marile răspunsuri în tine l-ai găsit!

 

Orbire

 

Am obosit!

Ochii mei se lovesc

de un vid terifiant.

Halucinez în întuneric…

Roşu, galben, violet

s-au strâns într-o coajă de diamant.

O mestec…

E gustul stacojiu al zeilor.

Zdrobesc picături de ochi

printre gene.

Mă reneg şi îmi înghit orbirea.

Mă exorcizez

În prăpastia umilinţei.

 

De oboseală,

un nufăr portocaliu plânge pe apă.

Plâns de culoare….

Şi-s obosită

Şi-s oarbă…

 

Toamna

 

Sunt cu zecile orele în care plouă,

S-au corcit şi a început să le doară

Clipele

Preschimbate în stropi uriași…

 

Sunt galbene şi însingurate grădinile,

Se topesc sub cerul ud al toamnei

Frunzele

În grele depărtări, duse de ape…

 

Sunt veştede ţipetele păsărilor,

În largul mării se mlădiază

Valurile

Cuprinse în naşterea timpului…

 

Cu tine…

 

Sunt eu, în vraja vie a zorilor sfinţiţi,

Balsam ce-ţi unge trupul pentru intensul mâine,

Îneacă-mă în sorii în tine răsăriţi

Şi coace-mă în tine, un dulce miez de pâine!…

 

Sunt braţul gol întins uşor pe margine de pat,

Habar nu ai în gânduri ce clopote îmi bat.

Tu te-ai ascuns în alte poveşti care răsună,

Suflarea vieţii mele nu-şi face loc pe strună.

 

Sunt şoapta ce-ţi astupă gura ce vrea să mă sărute

Plimbând în mine focul aprinselor dorințe mute,

Legându-mi dorul arzător în inima fecioară,

Mă-ascund în ochii-mi trişti şi mor în sunet de vioară…

 

Timp

 

Tic-tac, tic-tac…

În timp

acele scurte

Au obosit

de-atâta ticăit

desfiinţându-şi

sensul.

 

Tic-tac, tic-tac…

Și firele de aur

ale nisipului

clepsidrei răsturnate

ploându-şi singure

sfârşitul.

 

Tic-tac, tic-tac…

Din sunetul lor magic

timpul s-a transcris

în alt Univers

apocaliptic.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*