– Domnule profesor ION COJA, ați urmărit emisiunea lui Adrian Ursu despre cei 22.000 de evrei arși de vii la Odessa și alte fapte „reprobabile” din istoria României?
– Am văzut-o și îmi pare tare rău că am văzut-o! Atâta mizerie sufletească la oameni tineri, care-și mai zic și istorici, este un spectacol tare trist, deprimant!… Adrian Ursu, care a tunat și i-a adunat pe toți la un loc – de unde i-o fi scos?!, mi se pare că mi-a fost student. Dacă nu mă înșel, încerca prin ’90-91 să fie băgat în seamă de Marian Munteanu și nu reușea. Făcea pe junele naționalist!… Iată ce s-a ales de el!… Aduci în emisiune și-l lași pe unul ca regizorul acela din Timișoara – te rog să nu-i rostești numele!, îl lași să spună necontrazis de nimeni că românii au ucis la Odessa 22.000 de oameni nevinovați! I-au ars de vii, cică! Un imbecil!, în toate sensurile cuvîntului, inclusiv cel etimologic, din latină!… Ai altă părere?
– Dacă-mi permiteți să fac o comparație, care mi-a venit în minte urmărind emsiunea, e ca și când, peste 40 de ani, să zicem, alt regizor s-ar apuca să se documenteze pentru un film prin care să demonstreze cum că la Timișoara, în decembrie 1989, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu au fost uciși 60.000 de oameni…
– Nu-i rea comparația! Se potrivește, numai că un asemenea film despre crimele lui Ceaușescu s-ar putea întemeia cât de cât pe niscai documente, și nu orice documente, ci documente emise de un tribunal, cel care l-a judecat pe Ceaușescu! Ce vreți sursă documentară mai autorizată?!, va zice peste 40 de ani acel regizor imbecil! Mai ușor demonstrezi că au existat cei 60.000 de morți de la Timișoara decât cei 22.000 de la Odessa…
– Nu vreți să fiți mai clar?
– Adică, depre cei 60.000 de morți de la Timișoara există mențiuni contemporane serioase, credibile, în emisiunile de la Europa Liberă, în presa din 22-25 decembrie 1989 și la procesul amintit… Suficiente dovezi! Despre cei 22.000 de morți de la Odessa, nu există decât o singură mențiune – una singură!, din octombrie 1941, de sorginte sovietică, privind uciderea a 22.000 de evrei la Odessa, arși de vii, săracii!… Pentru cei 60.000 de români omorîți la Timișoara, soții Ceaușescu au plătit cu viața!… Ce nu se știe este că pentru cei 22.000 de evrei de la Odessa, evrei inventați, au plătit cu viața 22.000 de prizonieri români foarte adevărați, foarte reali! Din ordinul lui Stalin! Cât era Stalin de obișnuit cu execuțiile în masă, a simțit că e prea de tot ce s-a întâmplat la Odessa și a ordonat aceste represalii, în reciprocitate… Așa a crezut el că o face, în reciprocitate! Au omorît românii 22.000 de evrei, cetățeni sovietici, atunci să moară și 22.000 de prizonieri români!…
După o vreme lucrurile s-au lămurit: cifra de 22.000 era o invenție a unui corespondent de război evreu. Alt imbecil! Frate geamăn cu regizorul nostru! Se zice că Stalin, când a aflat adevărul, ar fi ordonat executarea mincinosului!… Așadar, pentru uciderea a 22.000 de flăcăi români, a plătit cu viața un singur individ, un singur evreu!… Iar asta se cheamă anti-semitism românesc! Funciar și irepresibil!… Demascat fără cruțare la Antena 3! Păi nu ajungi așa anti-semit oricât te-ai abține?!… Minciuna iresponsabilă a unui nemernic a produs 22.000 de victime nevinovate! Despre moartea celor 22.000 de români uciși aiurea, care a îndoliat sute de mii de suflete în România, de a căror moarte s-a cutremurat și sufletul marelui asasin Stalin, despre acei morți să facă un film neisprăvitul de la Timișoara! Îi dau eu banii pentru film!
– Regizorul invitat de Adrian Ursu se plângea că nu are susținere financiară ca să-și termine filmul! A fost pe la Comunitatea Evreiască, pe la Guvern, și n-a impresionat pe nimeni cu proiectul său cinematografic.
– A bătut greșit la poarta Comunității Evreiești din România. Sunt și acolo câțiva mincinoși, nu zic ba!, de la care prietenul lui Ursu spera la o finanțare, dar acei evrei nu-s mincinoși proști, ei știu bine cât să întindă coarda! Ei știu bine cât este de mincinoasă povestea de la Odessa. Se făceau de rîs dacă finanțau filmul acelui amărît… Însuși faptul că nefericitul nu găsește finanțare pentru un film depre cele 22.000 de victime ale criminalului de Ion Antonescu ar trebui să-l pună pe gânduri! Dacă ar fi fost adevărată această poveste macabră, se făceau de mult zece filme! Nu unul!
Desigur, au existat represalii asupra populației civile după ce la Odessa a sărit în aer clădirea comenduirii militare românești. Asemenea represalii sunt însă permise de legile războiului! Civilii, în spatele frontului, nu au voie să se dedea la atacuri așa zis de „partizani”! Pentru asemenea acte legea recunoaște răspunderea colectivă și represaliile sunt legale și legitime!
Pe frontul de vest, în 1944, pentru uciderea unui ofițer canadian de către un civil german în spatele frontului, au plătit cu viața 15.000 de germani. Ține minte acest raport: 15.000 la 1. Și nimeni nu-i acuză pe autorii acelui măcel că au fost criminali de război… Așadar, chiar să fie adevărată povestea cu cei 22.000, ea ar trebui raportată la contextul istoric!… Și abia apoi să faci o judecată! Să te pronunți!
– De tema emisiunii ce părere aveți? Mă refer la încercarea de demitizare a istoriei noastre, care abundă, ziceau acei tineri, în mituri a cărăr cercetare îndeaproape scoate la iveală cu totul alt adevăr…
– Domnule, a face istoriografie, a reconstitui trecutul istoric al neamului tău, este – simplu spus, a vorbi despre părinții tăi!… Când vorbești altora despre părinții tăi, ești tentat, în modul cel mai natural cu putință, să vorbești despre partea frumoasă a vieții, a personalității lor. Câteodată numai această parte ți-e cunoscută!… Despre bunicii mei am auzit multe povești frumoase, și ele au rămas în sufletul meu!… Mergând în timp mai înapoi, avansezi păstrând în suflet această predispoziție pentru partea frumoasă și onorabilă a lucrurilor, a faptelor strămoșeșeti! Această subiectivitate, acest parti-pris, este absolut normal, firesc întru totul. În toate culturile lumii se manifestă această subiectivitate. A reproșa mentalului românesc, a reproșa manualelor de istorie și mai ales filmelor istorice că sunt „partizane”, este o prostie. Specifică unor frustrați, cum se vedea bine că erau toți invitații lui Adrian Ursu!
Să vii și să încerci să scuturi de orice subiectivitate interpretarea faptelor și evenimentelor istorice este o întreprindere sortită eșecului!… E ca și cum ai încerca să stai în lumina soarelui și să nu lași nicio umbră.
– Nu vi se pare că de o vreme a apărut un fel de modă a denigrării istoriei noastre?
– Nu e o modă, ci o strategie! În care se înscriu, unii fără să-și dea seama, alții plătiți, o sumedenie de istorici, de așa ziși istorici. Nu m-aș referi acum decât la cei tineri, precum ipochimenii de la Antena 3. Încerc să-mi aduc aminte ce era în capul meu la vârsta lor! Era, desigur, multă dorință de afirmare!… De a mă face remarcat!… Cel mai vizibil este cel care se manifestă în răspăr, împotriva curentului. Faci valuri mai mari atunci când te pui de-a curmezișul! Mi-aduc bine aminte că, în mare măsură, această pornire m-a determinat să iau cuvîntul în multe adunări și să mă pronunț în contradicție cu toți cei care vorbiseră până la mine!… Imediat deveneam centrul atenției! …Am fost deseori un veritabil trouble fête, cum mi-a spus George Ivașcu, la centenarul nașterii lui Tudor Arghezi, când l-am pus la punct pe Geo Bogza, demascându-l că este un ins profund imoral, nedemn să rostească vreun cuvînt de bine despre poet la acel ceas de sărbătoare! Unii m-au certat pentru acea intervenție, alții, în frunte cu Edgar Papu, m-au susținut cu încântare. Geo Bogza a fost un mare pezevenghi, un depravat, și nimeni nu îndrăznea să i-o spună în față!… I-am spus-o eu, în 1980, și mi-aduc aminte că m-a stimulat ideea scandalului care va fi astfel provocat… Deh, tinerețe…
Dar nu te pui de-a curmezișul când ești un nimeni, un necunoscut! Și nici nu ești invitat la TV să te arăți critic neîndurat când nu ai în spate nimic! Nici operă, nici activitate publică! Ci doar ambiție găunoasă și dorința penibilă de a fi băgat în seamă!…
– Credeți că explicația acestui „trend” demitizant se rezumă la factorul tinerețe? Domnul Djuvara nu este chiar așa de tînâr!
– Te înșeli! Domnul Djuvara este foarte tînăr pentru conștiința publică românească, atunci când vorbim de marii români din Occident sau cât de cât importanți. Dacă Djuvara murea la vârsta la care a murit Mircea Eliade sau Horia Vintilă, azi nu știa nimeni de el. Cu cărțile scrise în Franța nu-și crease nicio faimă în România. Și exact asta a vrut prin cărțile sale – altminteri foarte bine scrise, stilistic vorbind, să atragă atenția asupra sa. Să facă valuri!… Prin idei și interpretări forțate. Dacă e adevărat că în august 1944 făcea parte din serviciul de cifru al Guvernului – parcă așa l-am auzit spunând, atunci asupra persoanei sale se deschide o perspectivă foarte „nasoală”: trădarea de la 23 augut a fost în primul rând a celor de la serviciul de cifru, pe care Ion Antonescu îi disprețuia pe față și de mai multe ori încercase să-i risipească, dar de fiecare dată le-a sărit în apărare regele, mult mai înțelegător cu metehnele contra firii pe care le cultivau mai toți angajații acelui servici. Rolul homosexualilor în actul de la 23 august 1944 este un subiect încă necercetat! Iată: un tînăr istoric, în căutarea faimei, poate aborda acest subiect! Ce de valuri va face!… Să se tot înece în ele!
– Vă mulțumesc pentru aceste interesante…
– Aș mai zăbovi câteva clipe… Când ești tînăr, la începutul unei cariere intelectuale, ai sentimentul că te-ai născut prea târziu! Că n-ai avut norocul să te naști cu un secol în urmă, când încă nu fuseseră făcute atâtea descoperiri „epocale”! Ai sentimentul net că marele descoperiri s-au făcut, marile creații s-au înfăptuit, marile adevăruri au fost rostite, iar tu nu prea mai ai ceva important de făcut! Nu ți-a mai rămas mare lucru! Firimituri de la masa altora!…
Vreau să-i încurajez pe tineri, indiferent de domeniu. Dar mai ales în domeniul istoriografiei trebuie știut că mai sunt multe de descoperit și de aflat! Că s-au adunat multe teorii greșite sau chiar cu bună știință false, mincinoase. Da, e cazul să și demitizăm, când se sare calul! Dar ce te faci când constați că sunt ignorate capitole întregi de istorie românească glorioasă?! Căci sunt mult mai multe momentele de excelență românească ignorate sau ascunse, în raport cu momentele pe care istoricii le-au interpretat excesiv de binevoitori, din perspectiva unui partizanat jenant!… Mi-ar fi ușor să dau sfaturi de acest fel unui tînăr filolog, pentru un tînăr istoric nu m-aș încumeta totuși!
– Dacă tot ați deschis acest subiect, trebuie să propuneți câteva subiecte! Pentru a fi cercetate în viitor.
– Iată, eu, ca descendent din familii de ciobani, de mocani, mândru de aceste obârșii, am nenumărate date care privesc rolul ciobanilor mocani, transhumanți. Teritoriul românesc, de limbă română, s-a extins spre Est, dincolo de Prut, de Nistru, prin acești ciobani. Este mare asemănare între două îndeletniciri aparent total diferite: ciobanul și corăbierul! Mocanii, când plecau din Mărginimea Sibiului cu oile la iernat, plecau ca niște flote pe câmpie: sute de turme cu mii de oi fiecare, cu „personal” numeros, bine înarmați ca să facă față primejdiilor de pe traseul care îi ducea până la porțile Constantinopolului sau până în Crimeea. Transistria are o componentă românească importantă venită din Ardeal, nu din Basarabia! Eugen Doga, marele compozitor, este ardelean la origine, prin bunicii săi! Sate de mocani au fost identificate chiar și în Caucaz!…
În aceeași ordine de idei aș aminti și amplul subiect care privește rolul românilor în istoria popoarelor cu care ne învecinăm. E vorba atât de rolul unor personalități, al unor români ca indivizi de excepție, veritabili eroi în istoria altor popoare. Nu numai Iancu de Hunedoara! Sau Nicoară Potcoavă! …Dar ar fi vorba și de contingente compacte de români de rând, care, prin asimilare, au devenit polonezi sau sârbi ori ucrainieni, nu mai zic unguri!… Dintr-un astfel de sat de moldoveni, care în timp au devenit polonezi, se trăgea și Ioan Paul al II-lea, iar Sfîntul Părinte știa bine asta!… Istoricii noștri nu se grăbesc să studieze obârșiile marelui Pontif. Dacă ar fi fost un mare criminal, probabil că se găseau istoricii români „de-mitizanți” care să-i evidențieze originile românești…
Repet ce au mai spus și alții: există un proiect de distrugere, de destructurare a României, a neamului românesc. (Termenul destructurare, extrem de profesionist, de exact, l-a propus dl Ilie Bădescu, mare român…) Acest proiect se bazează pe distrugerea, în prima etapă, a conștiinței de sine naționale. Cum? Prin inocularea în suflete a rușinii că ești român. Aceasta a fost tema și ținta emisiunii de la Antena 3. Să ne facă să resimțim jena, iar nu mândria de român… Este adevărat, urmărindu-l pe Adrian Ursu și pe invitații săi, ascultându-i și privindu-i pe fiecare în parte, am trăit acest sentiment de jenă… Chiar la intensitatea maximă: jena că cei ce se prostituau pe sticlă contează, statistic vorbind, ca inși, ca persoane, ca oameni… Așa i-am resimțit, ca pe niște rebuturi umane, care rataseră șansa de a fi români…
Lasă un răspuns