A suferit oare preşedintele pentru recentele momente de degringoladă din PDL? Pentru clipele în care se destrămau peticele unei mişcării necusute, nici măcar cu aţa albă, pe la toate încheieturile „grele”? Acelea care, prin tivul dublat de nesimţire şi obrazul gros, erau menite tocmai să ţină laolată intestinele putrede ale formaţiunii portocalii…
Probabil, nu… Nu avea cum să sufere. Nu pentru că ar fi ştiut ce urmează, ci pentru simplul fapt că politicianul din el nu are gena emoţiilor reale. Ci doar virusul incurabil al pragmatismului.
Pentru şeful statului, lucrurile erau oricum cât se poate de clare. A stors din PDL cât a putut. Şi-a plătit datoriile către băieţii deştepţi, s-a zburlit şi a dat cu ţara de pământ, structură după structură, pe măsura frustărilor şi a lipsei de bun simţ, a plătit poliţe şi şi-a bătut joc de oameni şi instituţii atât cât şi-a dorit. Şi-a asigurat prin PDL tot ce l-a interesat; inclusiv neputinţa opoziţiei de a-l mai suspenda.
De aceea, din perspectiva lui, PDL poate să moară. Politic. Nu pentru că ar fi echidistant, ci pentru că nu-l mai interesează formaţiunea aşa cum a fost. Vechiul PDL, pe care şi-a construit făţărnicia, poate să dispară. Iar cu el şi cei mai mulţi dintre membrii formaţiunii. Aceia pe spatele cărora s-a construit cancerul politic portocaliu, care au cărat găleţi şi au înmuiat bidineaua afişelor politice în minciună şi impocrizie.
Trebuie „recuperaţi” doar oamenii cu adevărat importanţi. Nu intelectualii valoroşi, nu minţile strălucitoare… Ci verigile care ar putea face legătura dintre el şi interesele pe care le-a manipulat în cele două mandate. Şi care, tragic, chiar încep să se salveze, culmea, beneficiind de sprijinul logistic şi politic al acelora care ar fi trebui să le pună laţul de gât.
Cu ajutorul unei opoziţii atât de disperate să „crească”, să se umfle cu steroizii folosiţi cândva de putere, încât acceptă să preia părţi ale cangrenei portocalii, fără a ţine cont că va putrezi la rându-i de ceea ce absoarbe acum cu inconştienţă, fericită de racolările politice.
Sunt mulţi cei ce abandonează fără jenă partidul ca pe o copaie spartă şi trec, pentru că au unde, cu sau fără „punte”, în alte bărci.
Problema este că nu partidul în sine a făcut rău ţării. Nu numele său, nu acronimul, nu culoarea, nu sigla… Nici structura sa juridică. Ci oamenii din el. Adică toţi cei ce fug acum, schimbând maioul de marinar cu alte uniforme.
Din păcate, cei ce ar fi putut profita de zilele de cumpănă şi anorexie politică ale PDL-ului, nu au făcut-o. Nu au atacat când formaţiunea era înghenucheată de propriile slabiciuni din picioarele devenite lut portocaliu.
S-au mulţumit doar cu piesele de puzzle desprinse din PDL, pe care le sorbeau extaziaţi. Fără a ţine cont că pielea desprinsă dintr-un animal otrăvit va sfârşi prin a transmite mai departe larvele duhorii, putreziciunii şi morţii politice. Fără a ţine cont că, într-un fel, prin despuirea de peticele vomitive, PDL are toate şansele să supravieţuiască. Chiar dacă o va face, târâş, la marginea eşichierului politic, cu ochii aţintiţi spre ceea ce a fost odată.
PSD a avut la dispoziţie câteva zile în care degringolada din PDL îi era favorabilă „reîncarnării” sale. Nu a făcut-o însă ceea ce trebuia. Doar a stat şi s-a maimuţărit cu „trofeele” care i-au căzut drept în gura-i nătăfleaţă.
S-a pierdut un moment cheie… S-a ratat în clipa în care, la rampă, a apărut Vasile Blaga. Nu, nu a a reuşit să închidă fisurile purulente. Dar, prin ieşirea lui publică de organizator de campanie al PDL-ului, a reuşit să dea primul mesaj necesar restaurării ordinii în partid.
Or, dacă Vasile Blaga este cel desemnat să facă ordine şi curăţenie după dezertori, PSD ar trebui să se teamă.
Lasă un răspuns