Arbure

Unde, în ce sus de sus

am urcat de parcă nu-s?

Că mă sângeră paharul

şi mai chior şi chiorul lumii

pipâind pe-arcuş lumina

stă pe zid de rugăciune

Râpă-Orbul sin Cobzarul.

 

Din tavan, aripi de paseri

şi noi, ăştia, colivie,

pasărea încătuşată

între noi, se zbate vie

Şi tăcerea ca o moarte

ce se răstigneşte-n noi

şi noi, ăştia, faţă-n faţă

doi ciudaţi şi punct. Şi cade

noaptea-n ceşti

şi scrumul cade

zaţ închipuind jigănii

drumuri, ulmuri, fagi sihaştri,

cornul diavolesc, păcatul…

Toate-n jur arcan, arcane

şi-n adânc,   răspuns, oftatul.

 

A urcat de singur Orbul

cobza iconită-n mâni

sau chiar Dumnezeu îl puse

între sfinţi şi între sfinte

şi-n luările aminte

alor bunilor bătrâni?

 

Dau din umeri plopii-n garduri,

şi nechează umbra serii

peste tot şi peste toţi.

Drumul de întoarceri, luna,

şi risipa de-ntuneric

peste drumul tras cu mine,

şi cu ceilalţi între roţi.

 

Singuri Râpă şi cu David

se împărăţesc în sunet,

sunet rupt în drum de caii

şi de şinele din roţi.

 

Din perete Râpă Orbul

şi cu David împăratul

ei – aproape, noi – departe

 

de se-aude-n cer căruţa

cum răstoarnă

scăpărând din drum potcoava

pân neunde, nu se vede,

şi doar semne scânteiate

 

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*