Vino iubito mai pe seară
Într-un noiembrie lichid,
Te-așteaptă inima-mi afară,
Tu intră fără să-ți deschid…
Găsește-mă, necunoscuto,
În frunzele ce le-ai strivit,
Ia-mi inima-mi din lemn, sărut-o
Și nu minți că n-am murit!
Nu vezi? Trec oamenii în sine
Și se resorb, se pierd, se duc…
Doar tu te-ai rătăcit de mine
Și n-ai știut că mă usuc.
Mor pluvial și ars de friguri,
În lemnul frunzelor mă strâng,
Vino afară să fim singuri
Când plouă, mă usuc și plâng!
Nu te ascunde în vedenii
Și în xilem când mă retrag
În frunze, toamna, de milenii
În care mor confuz și vag,
În amintirile din luturi
Crepusculare și din sori
De nesfârșite începuturi
De când nu încetez să mor…
În adieri din adierea
Unui vechi vânt m-am spulberat
Pulverizat spre nicăierea:
Mic fir de colb înnisipat
Suflat de vânturi vechi în stoluri,
Șiruri de șiruri ce s-au stins…
O za, un zvon, un gol de goluri,
Un zero în zerouri prins
Când Pacea-n Tot, tentaculară,
Se zbuciuma pulsând intern
Să-și rupă pânza membranară
Ca o globulă într-un stern…
Un gol – Nimic din vechi implozii –
Trecând prin sine, un cordon
Ce-și trage capu-n locul cozii
Precum un ochi întors în somn…
În liniștea atemporală
Aveam vedenii ca de ciob,
Pe-a mea retină spartă, goală
Din ochiu-mi orb și fără glob.
Dar am văzut în vis Cuvântul
Unui ecou rezonator:
Infimul semn ce însumi suntu-l
Vibrând de mii și mii de ori
Din cer în cer de dinainte
De a fi Cer Cuvântul, când
Nu erau nume, nici cuvinte
Și nici al minții liber gând.
Din aritmia-i ca un suflu
Vibrând în golu-i de ecou
S-a smuls Cuvântul să îl umplu
Cu carnea Timpului cel Nou.
Hăuri de-a surda, împletite
De-un zvon reticulat – un gel
Trecut prin infinite site –
S-au închegat drept Semn! Cu el
Și gândul ce-l durase, Glasul
Lăuntric din tăceri pustii…
Trecuse-un ceas… Sosise Ceasul
Unui nou ritm: zi-noapte-zi…
Or, pentru-a fi din nou sămânță
Cuvintelor, Cuvântul-Cod
Embrionat din neființă
S-a întrupat rod după rod…
Iar rodul, încă să fecunde,
S-a copt și s-a făcut Pământ.
Atunci m-am plămădit eu, unde
Îmi aveam locul în Cuvânt!
Eram un strop dintr-o confuză
Suspensie, bob de compost
În supa marii mări – meduză
A lumilor ce vor fi fost…
M-am condensat din minerale,
Mi-am matrițat cordoanele:
Vâscoase șiruri inegale,
Rețele multiplane, le
Împachetam în mine-n pliuri…
Volumul mi l-am mărginit
De apa marilor pustiuri
Să nu mă spulber absorbit
De alte forme în formare,
Ori înghițit de vreun vertij
În adâncimi clocotitoare
Din porii beznei larg deschiși.
Mi-am tors din fibre învelișul
Păienjenos pe temelii
De blocuri goale din desișul
Feliilor de mici felii…
Drept scut mi-am pus o protopiele
Sub care m-am restrâns să-ncap
Cu tot confortul gurii mele
Lipsită la-nceput de cap:
Îmi perforasem o spărtură
În lungul golului sucit;
Sfârșeam și începeam cu-o gură
Pentru pătruns, pentru ieșit…
Mă repetam de azi pe mâine,
Din mine să rezult eu, eu…
O multitudine…Întâi ne
Îngrămădeam într-un nucleu
Și-apoi ne separam: tu, el, voi…
Mulțimea eurilor iar
Lucra să-și pună staturi noi
Frângându-se din nou binar…
Eram de-acum un pumn de forme
Expus falangelor din jur
Și presiunilor enorme,
Constrâns în propriu-mi contur.
Prin porii-mi, îmbibat de ape,
Sorbeam și refulam prea plin
Prin tubuli lungi și cu supape:
Vilozități de instestin…
Mai liber, mai statornic încă,
Dar adâncimilor expus,
M-am cocoțat pe-un ciob de stâncă
Și de acolo tot mai sus…
Pe pântecul stâncos de oază
Am început să convertesc
Lumina, rază după rază,
Să o înghit, să mă hrănesc…
Cerneluri crude, lucitoare,
Pigmenți m-au inundat, m-au uns:
Lubrifianți, enzime, soare
De clorofile m-au pătruns.
Eram nedefinit de verde,
Stropit cu stropii de carmin
Spre-a nu mă confunda sau pierde
De mine, Eu și Noi, de-acum…
Și clești cu perii moi, contorte –
Mici cărăuși, roți de ferment,
Au început să mă transporte –
Un du-te vino spastic, lent,
Să mă afunde în lichide
Și să mă stoarcă… Eu, avid,
Burete care se închide
Când porii toți mi se deschid…
Dar din eterul vremii sparte
În visul meu lung cât un vers,
Ai apărut Tu, de departe,
Multiplu-Ți unic și revers.
Ca o strânsoare lapidară,
Fimbrii cu văluri m-au cuprins:
Tu, forma mie similară
Și totuși altfel, m-ai atins…
Tu stea, o sută sau o mie
Cu sumedenie de cili
Ce-au început să mă conscrie,
M-ai sărutat intern, subtil…
M-am smuls cu totul înafară
Din planul tău confuz și flasc
Să văd mulțimea ta primară,
Hibrizii tăi cum se renasc,
Și care- rostul Vieții, iarăși
Scăpată din înghețuri vechi…
Predestinare ca să ceară-și
Reexistența în perechi…
Sorgintea ei eternă, Moartea
Care domnește în pustiu,
Redeșteptarea ce desparte-a
Umbrei umbră de ce-i viu
Și reclădește de Niciunde
Și din Nimic, Oricând, un Tot:
Cuvântul cărnii, carnea unde
E totul viu și-i totul mort…
Retina trasă din moluște,
Falanga ce s-a tras din pești,
Ori inima ce din arbuști e
Ca toate cele omenești
Sunt vechi atavice blesteme,
Poveri organice pe vis,
Ci doar Ideii Loc și Vreme
Nu-i trebuie, nici Paradis…
Nu vezi? Trec oamenii prin sine,
Se pierd în tainele ce-i dor
De ieri pe azi, de azi pe mâine,
Cu amintiri din viitor…
Lumină din Lumină – Rază
A purpurei de-a pururi vii,
Cămașă de nou Soare ce crează
Din veci în veci noi veșnicii…
Precum un țipăt din cretacic
În revelația-mi din somn
Simțeam că-n n carnea-mi vie, tragic,
Se-afirmă larvele-mi de Om.
Atunci am dezlegat Cuvântul
De dinainte de Cuvânt:
Pământuri de pământ Pământul
A fost… Un cod în cosmic vânt…
Iubito, azi e frig și plouă…
Sinucigașă toamnă! Plângi
Și rupe-mi inima în două,
Sunt frunză, vino să mă frângi!
Strivește-mă ca pe-o petală,
Oprește-mi inima cu-n semn..!
Urâtă toamnă și fatală!
Mormântul să mi-l sapi în lemn..
Lasă un răspuns