Omul care ne-a adus Voievodul în sat

Era primul an, când Gorbaciov slăbise nițel frâul și lumea credea că a venit sloboda. Dar tot în țarc rămâneam. Mica gaură prin care ni se părea că ieșim la lumină, a doua zi era bătută în cuie și se puneau două rânduri de nuiele ca să nu privim la stele. Era pe la finele anului 1986. În sala de festivități a Uniunii Scriitorilor nu se mai vorbea pe șoptite, ci se cerea în gura mare ceea ce ni se cuvinea de la naștere și până la moarte: neuitarea că suntem un neam. Poetul și cineastul Anatol Codru nu era un orator de elită. Îi zic să urce în scenă, dar el preferă să-mi spună poezia la ureche.

Le pare unora normal

Să-nhame vorbele la targă,

Pe-această targă să o tragă

Cu două jumătăți de cal.

*

Dar e absurd, dar e banal

În targă gândul lor să meargă,

Să deie-n gropi și să se spargă

De un deștept provincial,

*

De-un moft, care pe loc aleargă,

Care-i schilod și anormal,

Ca o mârțoagă roaibă-șargă,

*

Ce știe drumul la spital

Și viața-n copârșeu ți-o-ncarcă

Și-o varsă hăt colo pe deal…

Printre lumea bună din această sală a Uniunii sunt și câțiva consăteni de ai mei, printre care e și Ion Ursu cu a sa soție Ala, membri de frunte ai Frontului Popular. Astăzi au venit cu o misiune specială: să invite un grup de scriitori la baștina lor , la Colonița, unde îndemnați de vărul lor, scriitorul, profesorul universitar, Simion Ghimpu, au de gând să inițieze o mare serbare, consacrată voievodului Ștefan cel Mare.

Era un sfârșit de toamnă. Un vânt nordic, șfichiuitor ne răzbătea până la oase și unica scăpare era în jurul unui rug enorm, care putea fi văzut din alt capăt al satului. Toate acestea se întâmplau în deal la Roza (aici fusese o plantație de trandafiri). În spatele nostru, proaspătul cimitir cu vreo 27 de morminte, în dreapta  fântâna lui Chirică, străjuită de un crâng și în stânga—viile de la Boiereasca și Valea lui Palladi. Atmosferă incendiară. Ansamblul etno-folcloric ”Ștefan Vodă” din Căpriana, condus de maestrul Tudor Ungureanu, ne rupe inimile cu melodia „Când a fost să moară Ștefan” pe versuri de  Ștefan O. Iosif.

Când a fost să moară Ștefan,/Multă jale-a fost în țară:/Câte brațe-n deznădejde/Către cer nu se-nălțară?//Câte jertfe la altare,/Câtă smirnă și tămâie,/Pentru ca viteazul Ștefan/Viu și teafăr să rămâie!// Se părea că nici pământul/Nu se-ndură să-l primească,/Pe acel ce-a fost preavrednic.

Peste tot să-l stăpânească.//Și de groază și durere/S-a cutremurat pământul,/Ca în ziua răstignirii/ Celui ce-a vestit cuvântul…// Când a fost să moară Ștefan,/ Multă jale-a fost în țară./Cine ar putea să spună/ Câte inimi sângerară?// Iarnă grea ca niciodată/ Și o foamete cumplită/ Se-abătură-n anul acela/ Peste țara lui iubită.// Însă nici pe patul morții/Nu putea s-o dea uitării/ Cela ce pe drept fusese/ Poreclit: Părinte-al Țării…//Lângă patul său chemându-i,/Mângâie pe toți sărmanii, Plâng și îi sărută mâna/Văduvele și orfanii.//Plâng și-l binecuvântează,/ Și se-ntorc pe la căminuri,/ Iar boierii zi și noapte Stau la patul său de chinuri…

Când a fost să moară Ștefan, /Multă jale-a fost în țară:/ Lângă patul său de chinuri/ Toți boierii s-adunară.//În ceardac cerând să-l ducă,/A luat în mâini ocheana,/Să mai cate încă-odată//La Moldova lui, sărmana!//Și de ce-a văzut într-însa/L-a cuprins întâi fiorul —/În ocheana fermecată/El citise viitorul!//Veacuri negre, de urgie,/Și de lupte, și de jale,S-arătară, într-o clipă,/Fulgerând privirii sale…

Pălălaia focului se extinde tot mai sus, purtând cântecul departe, peste ulițele satului care încă nu și-a stins lămpile. Simion Ghimpu, unul dintre cei mai harnici textieri de la noi, le face loc invitaților săi: Doina și Ion Aldea Teodorovici, Valentina Cojocaru, Nicolae Glib, Gheorghe Urschi.

Amfitrionul, Ion Ursu, împarte vin fiert ca să ne mai dezmorțim ciolanele și să ne apărăm de vântul pătrunzător. La auzul cântecului sfâșietor  de frumos al Doinei și al lui Ion, lumea se adună năvalnic dinspre sat și vatra focului devine tot mai neîncăpătoare. Iar de pe o buturugă, improvizată ca un fel de postament, actorul și scriitorul Gheorghe Urschi, ni se înfățișează în rolul lui Ștefan cel Mare. De data aceasta și-a uitat umorul acasă și ne spune ceva tânguios din cronicarul Grigore Ureche: “Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fără giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu indărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune o să iasă.”

Au trecut mai mult de două decenii de atunci. Omul care ne-a adus voievodul pe o culme a satului, Ion Ursu, ne-a părăsit chiar de ziua numelui lui. Dar nu avea fața întristată, părăsea această lume cu inima împăcată că a lăsat o urmă pe acest pământ. A fost coleg de clasă și de bancă cu regretatul său coleg, Andrei Vartic, primul disident de la noi, acel care a fondat Teatrul Poetic și a pogorât adânc în istoria dacilor. Ion era tare la matematici, iar Vartic –dobă de istorie și literatură, le scria băieților scrisori de dragoste pentru fetele din clasa paralelă. După absolvirea școlii drumurile lor nu s-au mai întretăiat, dar au fost mereu de acelașii cuget și simțire. Păcat că Dumnezeu nu-i maui strunește pe cei de la contabilitatea cerească să mai îngăduie cu ștersul numelor oamenilor buni.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*