Românii, tătarii și turcii la contactul dintre culturi

Comunitatea româno-musulmană, fie ea rurală sau urbană, dezvăluie un ridicat coeficient de coezivitate umană. În ea nu se manifestă competiţiile de ordin politic sau etnic, pe resurse economice, statute sociale sau politice. În ea primează meritul, calitatea umană în sine, indiferent de identitatea etnică sau naţională a individului. Această egalitate umană în faţa drepturilor şi îndatoririlor are deja o tradiţie, nu de ieri sau de alaltăieri. Se înţeleg bine cu românii în toate problemele, inclusiv în cele religioase, în sensul că nici unul prin credinţa sa nu aduce atingere celuilalt.În cadrul familiilor mixte, spune preotul ortodox, câştigă ortodocşii. Turcoaicele, tătăroaicele, care se căsătoresc cu români trec, de obicei, la ortodoxie. Trecerile au loc şi de la cultul creştin ortodox de rit vechi la cel ortodox.

La musulmani, religia este ultimul bastion al etnicităţii. Unde se pierde religia rămân mai slabe legăturile etnice. Religia şi credinţa în ea generează comportamente sociale, culturale, culinare distinctive. De pildă, după Coran, turcii şi tătarii nu mănâncă niciodată carne de porc, nu beau alcool, femeile nu intră în geamie, nu merg la cimitir după morţi. Bătrânii musulmani citesc Coranul ca element de cultură şi îi respectă prescripţiile în viaţa de toate zilele. Tinerii nu mai respectă întru totul Coranul. Modernizarea, angajarea la muncă a femeii şi bărbatului schimbă din temelii mentalităţile şi modul de viaţă al oamenilor.  Ecumenismul religios, în concepţia unui tânăr hoge, este posibil pentru că „oamenii au aceeaşi rădăcină şi toţi recunosc pe Iisus ca profet şi fiu al lui Dumnezeu”. Mai mult, „religia, de orice fel ar fi, îi învaţă pe oameni să se ajute unul pe altul”. Devotamentul faţă de muncă este trăsătura comună a tuturor tătarilor de la agricultor la profesorul universitar. Nu au complexe de nici un fel. Se consideră egali cu toţi ceilalţi români. Nu au avut nici un diferend cu vreo altă etnie. Se consideră etnicii care s-au integrat cel mai bine în România.  Îşi păstrează obiceiurile, tradiţiile de nuntă, botez şi înmormântare. Au religia şi istoria comună cu turcii, dar se deosebesc de ei, ceea ce-i face adesea să spună: „Turcu-i turc şi tătaru-i tătar”.

Tătarii se trag din Cumani şi Mongoli, din Hoarda de Aur, sunt urmaşii lui Gingis-Han. Vin din zonă de climă rece. Au sosit în Dobrogea dinspre Mongolia, Caucaz şi Crimeea, în căutarea unor locuri care să asigure hrana animalelor, în special, a cailor. „Dobrogea, pământ şi ţinut fertil, ne-a oferit condiţii pentru hrana animalelor şi un trai mai bun nouă, oamenilor”. Se deosebesc după accent şi figură. Au faţa şi ochii asemănători asiaticilor. „S-au amestecat cu alte neamuri şi au devenit mai frumoşi”, spun ei despre ei înşişi. Au obiceiuri distincte la nuntă, dar cu modernizarea vieţii acestea s-au mai deteriorat. Căsătoria copiilor era decisă de părinţi. Erau situaţii în care tinerii nu se cunoşteau decât la nuntă. Părinţii erau o autoritate absolută. Ei negociau zestrea. Obiceiurile erau foarte severe. Părinţii judecau neînţelegerile tinerilor. Nu exista divorţ. Sfatul bătrânilor era un for de judecată recunoscut. Generaţiile trăiau separat. Respectul copiilor faţă de părinţi era total. „Acum, în numele modernizării, a dispărut respectul dintre oameni şi generaţii”. La căsătorie, acum, primează şi la ei sentimentul.

Limba tătară are 75 la sută din limba turcă. Este mai dură decât turceasca. Are sunetele guturale. Religia, limba şi obiceiurile i-au asemănat mult cu turcii. La dansuri se deosebesc. „Dansul nostru este mai decent decât cel turcesc”, afirmă un tătar. Numele fetelor sunt aproape 90 la sută nume de flori, iar ale băieţilor nume de luni, ei primind la naştere numele lunii în care s-au născut.

În căsătoriile mixte, religia şi numele se adoptă după cum convin tinerii. De obicei, fiecare îşi păstrează religia sa, dar unii mai trec la religia celuilalt. Numele poate fi prin combinaţie, de pildă, Dan şi Ciafar. Copiii primesc etnia după cum se înţeleg părinţii. Merg, mai ales, pe linia paternă. Moartea îi sperie pe cei mai mulţi etnici. Ea pune probleme celor care se ocupă de trecerea lor la cele veşnice. Întrebarea pe care şi-o pun este: „Pe mine, cine mă îngroapă?”.

Tătarii au o pondere mai mare de intelectuali decât turcii, afirmă ei, pentru că îmbrăţişează cele mai diferite specialităţi cu studii superioare. Învaţă foarte bine limba română ca să poată ocupa orice post în societate. Împrumuturile culturale de la români sunt multe: în port, în modul de organizare a nunţilor, sărbătorirea Anului Nou, elemente sau trăsături culturale din Paştele şi Crăciunul românilor. De asemenea, au preluat cerga românească, nunta cu dar, colindele, sorcova, pluguşorul, pentru că vin copiii români la ei şi vor să se bucure şi ei de aceste obiceiuri. Înainte vreme, nunţile aveau un specific, ţineau patru zile, se făceau separat la fată şi la băiat şi apoi se uneau, după ce băiatul lua mireasa. Masa pentru femei era separată de cea pentru bărbaţi. Se aduceau cadouri, prosoape, bani. La distracţie erau invitaţi seara tinerii necăsătoriţi, iar ziua familiştii, cei căsătoriţi. Nunta se făcea în saivane, în spaţii mari. Distracţia băieţilor şi a fetelor era deosebită, separată. Băiatul nu lua fata să stea de vorbă singur, ci printr-un intermediar care stătea de vorbă cu ea la fereastră, fata fiind în casă. Erau situaţii când tinerii se cunoşteau doar la nuntă. Nu existau divorţuri. Neînţelegerile se soluţionau în familie. Se aduna sfatul bătrânilor ca for de judecată şi se întrebau: Ce-i de făcut cu unul sau cu altul? Generaţiile erau foarte distanţate: fiul nu fuma, nu bea cu tatăl său. El era o autoritate absolută. Acum, cu modernizarea, lucrurile s-au schimbat. A dispărut respectul dintre oameni, iar nunţile se fac la fel, la etnici ca şi la români, cu masă mare pentru toată lumea, cu dar sau, pur şi simplu, fără dar. Modernizarea diminuează din specificul etnic. Tinerii nu se mai entuziasmează de obiceiurile bătrânilor.

Căsătoria mixtă pune însă problema religiei. Când se căsătoresc doi tineri de etnii diferite, se face numai căsătoria civilă, nu şi cea religioasă. Dacă se face şi căsătoria religioasă, trec amândoi la aceeaşi religie. La înmormântare, însă fiecare trece la religia lui. În privinţa înmormântării, Coranul precizează tot. Defunctul este acoperit doar cu un cearceaf (chepân) care semnifică egalitatea tuturor în faţa morţii. Unii mai pot „scăpa” în saten. Cum pleacă omul? Cum a venit. Gol, ca toţi ceilalţi. Se fac pomeni la 7 şi 40 de zile. Persoana care ştie Coranul, scris în arabă cu caractere latine, este plătită să citească din el 7 zile. Limba arabă o învaţă cu Hogea la biserică, atât copiii cât şi adulţii. Se transmite din generaţie în generaţie. Toţi bătrânii citesc Coranul în egipteană. Araba este curentă, e o nevoie obligatorie pentru că toate slujbele se fac în arabă. Copiii care se nasc din familii mixte primesc etnia după cum se înţeleg părinţii, dar, cel mai adesea, merg pe linia paternă. Ei învaţă să trăiască însă după regulile culturale ale ambilor părinţi şi sărbătoresc datinile specifice celor două culturi.

La tătari, religia a fost introdusă în programa şcolară. Printre tradiţiile specifice legate de religie menţionăm: obligaţia ca înainte de rugăciune să te speli. În deşert, dacă te afli, nefiind apă, te speli cu nisip cu faţa la Mecca. De asemenea, când sacrifici un animal, ca şi la rugăciune, te îndrepţi cu faţa spre Mecca. Sacrifică batalul numai cei ce au destul nu cei ce au datorii. Acesta este împărţit săracilor.

Mulţi tătari ştiau bine istoria lor şi anume că sunt prin părţile Dobrogei de pe la 1400, veniţi o parte din Crimeea şi altă parte din Mongolia. Cei din Constanţa sunt din Crimeea. Dacă turcii sunt buni în comerţ, tătarilor le plac animalele, caii în special şi agricultura.

Tătarii, fiind restrânşi ca număr în comunitatea largă românească, ţin mai mult la tradiţii şi obiceiuri pentru a-şi păstra specificul. În acelaşi timp, cultivă prietenia, buna înţelegere şi ospitalitatea specifică poporului român.

Între turci şi tătari, aşa cum ei înşişi recunosc, sunt mari asemănări. Ele vizează indicatorii „tari” ai identităţii etnice precum limba, religia şi cultura. Ceea ce îi deosebeşte este istoria şi geografia lor de început care şi-au pus amprenta pe fizionomie şi pe unele trăsături cu caracter social, culinar şi moral. Dar convieţuirea comună pe acelaşi pământ bogat şi fertil le-a consolidat similarităţile, ceea ce face ca în cele ce urmează demersul nostru ştiinţific să fie mult uşurat, întrucât toate consideraţiile privind comunitatea musulmană din Dobrogea s-au referit şi se vor referi simultan la ambele etnii.

Multiplele similarităţi dintre turci şi tătari, totuşi, nu pot duce la ideea că între cele două grupuri etnice nu mai sunt deosebiri. Ele rămân în obiceiuri, limbă şi cultură. Au origini complet diferite. Tătarii vin din nordul Mării Negre, din Caucaz şi Crimeea, o zonă climatică rece, în care tradiţiile, modul de comportare au trebuit să se adapteze la condiţiile de mediu. Turcii vin din sud, din Turcia, prin Bulgaria, dintr-o zonă mediteraneană caldă, ceea ce le-a impus alimente mai uşoare, mai simplu de procurat.

Între turci şi tătari sunt unele modificări de limbă ce îşi au izvorul în istoria lor diferită, modificări care se mai resimt chiar şi în zilele noastre. Limba turcilor este mai dezvoltată. Comuniunea de viaţă le-a imprimat multe trăsături comportamentale comune. Având religie comună, obiceiurile legate de ea au devenit asemănătoare. Cooperarea şi traiul alături de români au determinat intensificarea schimburilor culturale. De pildă, ei nu aveau „naşul” ca „instituţie” informală până după al doilea război mondial. Ulterior, a apărut, românii fiind cel mai adesea naşii copiilor de turci şi tătari.

Ca o trăsătură specifică, în etnia turcă sunt mulţi ţigani, ei dau o pondere mai mare. Ei dau de lucru celor din jur. Sunt agresivi în vorbe şi în fapte. Strică aspectul oraşului. Fac negoţ de proastă calitate. Cei nomazi trândăvesc pe unde nu trebuie. Sunt gălăgioşi şi deranjează prin comportamentul lor. Fac prostituţie şi favorizează prostituţia, proxenetismul. În timpul sezonului, inundă litoralul. Dar sunt şi ţigani turci stilaţi, îmbrăcaţi frumos. Aceştia sunt bişniţarii.

Turcii şi tătarii desfăşoară ample activităţi culturale cu caracter internaţional. Îşi afirmă şi îşi promovează identitatea. Merg cu folclor, cu ansambluri de cântece şi dansuri, în Turcia şi Crimeea. Autorităţile române le-au creat condiţii pentru cultivarea şi dezvoltarea identităţii etnice şi a culturii prin înfiinţarea Seminarului Musulman la Medgidia care pregăteşte preoţi sau hogi şi consolidează cultura turcă şi tătară. Turcii îşi respectă cu sfinţenie sărbătorile religioase, Ramazan-Baeram (sărbătoarea postului negru, o lună) şi Kurban-Baeram (sacrificiul batalului). Pentru ultima, fiecare familie care are stare materială bună, sacrifică un batal şi carnea o împarte la nevoiaşi.

Înainte de al doilea război mondial, căsătoriile mixte erau timide. Femeia româncă făcea „o crimă”, chiar dacă una mai mică, căsătorindu-se cu un musulman. După război, au loc căsătorii mixte în mod curent. Între turci şi tătari, dar şi între români şi turcoaice sau tătăroaice. În privinţa religiei, de cele mai multe ori, fiecare îşi păstrează religia sa. Puţini trec la altă religie.

Turcii sunt recunoscuţi în comerţ. După 1990, au luat startul în afaceri. Au talent, au stilul lor de a vinde, de a aranja marfa. „Fac comerţ de nota 10, dar gustul este uneori îndoielnic”, spun românii. Fac schimburi economice şi turistice cu Turcia. Au multe societăţi particulare. Sunt parteneri ideali pentru investitorii din Turcia. Prin legăturile cu oamenii de afaceri din Turcia, aduc o contribuţie însemnată la dezvoltarea economică şi culturală a ţării noastre. Sponsorizează anumite acţiuni. Cooperarea şi înţelegerea sunt trăsături fundamentale. Turcii au păstrat legăturile cu comunitatea din Turcia sau ţara-mamă. Tătarilor însă,  le-a tăiat legăturile cu cei din Crimeea Stalin şi nu mai comunică unii cu alţii.

În ceea ce priveşte drepturile, etnicii turci şi tătari afirmă că „românii nu fac deosebire între ei şi etnici nici în viaţa socială, nici în cea politică. Obiceiurile şi datinile lor au fost respectate şi le-au păstrat şi înainte de 1989, spre deosebire de alte ţări unde presiunea a fost dur resimţită. Unii subiecţi chiar au recunoscut că minoritarii în România au mai multe drepturi decât majoritarii pentru că dacă ei au o problemă pot să ajungă cu ea până în parlament ca s-o rezolve, pe când majoritarii nu pot.

Şi în ceea ce priveşte religiile, etnicii musulmani au fost respectaţi şi favorizaţi. Geamiile lor au rămas în picioare, în timp ce multe şi valoroase biserici ortodoxe cădeau dărâmate. „În Basarabi, a fost deviat Canalul ca să nu se dărâme geamia”.

La dezbaterea temei despre relaţiile interetnice, unii subiecţi şi-au exprimat spontan, fără să fie întrebaţi în vreun fel, opinia lor despre maghiari şi pretenţiile lor. „Maghiarii sunt răi şi absurzi. Greşeala este a noastră. Trebuiau puşi la punct de la început. Aici suntem în România”. Sau: „Revendicările maghiare sunt exagerate, întreţinute şi provocate. Nu sunt reale. Ce le trebuie autonomie? Suntem în România! Au avut o dată RAM, unde erau numai ei şi doar şeful de post român!”.

Asemenea opinii, venite inclusiv din partea etnicilor turci şi tătari, sunt semnificative pentru gradul ridicat de loialitate faţă de ţară a acestora, pentru nivelul ridicat de integrare în comunitatea românească pe care l-au realizat. Devotamentul şi sincera loialitate faţă de români a etnicilor musulmani explică reala armonie socială, interetnică ce se construieşte pe glia din Bazinul Dobrogean.