Îngrijorări demografice

Cifrele demografice consemnate de statistici în ultimii ani relevă în România o populație tot mai îmbătrânită pe o tendință accentuată de scădere a indicelui de natalitate, cu o serie de cauze în factori de influență socio-economici și culturali greu de controlat riguros prin mecanime decizionale sporadice ale statului. Nici „Marșul pentru viață”, derulat în mai multe orașe din țară nu reușește mai mult decât să atragă atenția, cu prilejul zilei de Buna Vestire a Nașterii Domnului, că familia are tendința de a-și diminua funcția esențială de perpetuare sub presiunea unor factori complecși, chiar și  transnaționali.

Desigur, o cauză a prăbușirii demografice românești o constituie și avorturile, împotriva cărora s-au îndreptat protestele, dar acestea, după cum vom vedea, nu sunt singura cauză de declin și nici măcar cea mai importantă. Statistici ale Uniunii Europene sau studii ale  Research Corp scot în evidență și la nivel continental o serie de tendințe globalizate începând de la opțiunea pentru un anumit tip de căsătorie până la deplasarea fertilității reale spre segmente de vârstă ale cuplurilor mai mari cu cinci și chiar zece ani decât în prima jumătate a secolului trecut. În concret, în România ultimilor 60-70 de ani se manifestă tot mai evident tendința deplasării cuplurilor dinspre familia multigenerațională și mononucelară spre familia cu două generații (părinți/copii), iar celibatul, impozitat în anii comunismului ca în Roma antică, crește vertiginos în ultimii 20-22 de ani. Pe de altă parte, apare și la noi familia consensuală în paralel cu creșterea numărului de divorțuri pe motive noi, cum ar fi de pildă plecare unui partener la muncă peste hotare. O altă presiune asupra prolificității cuplurilor o exercită nevoia de carieră, ceea ce deplasează vârsta maritală la fete după 23-25 de ani. Mortalitatea infantilă ridicată, cu relevanțele ei în România, este și ea o altă presiune asupra indicelui de creștere demografică.

În UE mortalitatea infantilă este de șapte la mie (în Suedia – un model de referință la care ne vom raporta frecvent – este de 5,3 la mie), la noi este de 23 la mie (în 1996). Mărimea medie a familiei în Romania era în 1992 de 3,07 persoane, în țările occidentale era de 2,7, iar în Suedia de 1,87 din cauză că în Occident s-a renunțat mai de mult la familia multigenerațională. Și cu toate că în Romania procentul cuplurilor fără copii este de 38 la sută și în Suedia de 58,8 procente, creșterea demografică e mai mare în țara scandinavă deoarece acolo familiile cu un singur copil reprezintă, e adevărat, 36,7 la sută și în România  46,8 procente, însă la numărul familiilor cu doi copii lucrurile se întorc în defavoarea românilor (35,2 la sută), nu în defavoarea suedezilor (43,7 la sută), ca la familiile cu trei copii românii să se înscrie doar cu 10,8 la sută față de suedezi care realizează 15,9 procente.

Se reține deci opțiunea cuplurilor românești pentru copilul unic,fără acoperire a schimbului dintre generații, în timp ce în Suedia opțiunea se situează la doi-trei copii, cu un spor demografic evident între generații. Presiunea factorului economic acționează în România tot mai puternic asupra deciziei cuplurilor de a se înscrie în neprolificul consensualism (cinci-șase la sută, mai ales pe segmentul de vârstă sub 30 de ani), chiar dacă, paradoxal, în Suedia consensualismul pe același segment de vârstă este de 23 la sută, fără a afecta totuși creșterea natalității. Consensualismul românesc e mai accentuat în marile aglomerări urbane (București – 40 la sută în rândul tinerilor sub 30 de ani), deoarece în mediul rural acesta este repudiat din rațiuni morale cutumiare. Și cu toate acestea, în România numărul de copii născuți în afara căsătoriei era în 1993 de 17 la sută din numărul nașterilor, depășind multe țări occidentale. Vârsta medie la prima căsătorie este în Romania de 25,7 ani la bărbați și 22 la femei, în timp ce vârsta cea mai mare la acest indicator se înregistrează pentru Europa în Suedia, cu 32,1 ani la bărbați și 29,6 ani la femei. Cea mai mare diferență de vârstă între partenerii cuplurilor se înregistrează în Grecia și este de 5,1 ani în timp ce în restul Europei diferența se menține la 2-3 ani. Divorțul este un alt indicator important în scăderea demografică el dând indicii asupra stabilității cuplurilor.

În Irlanda, căsătoriile încheiate nu cunosc divorțul, iar în Macedonia, Bosnia şi Italia abia atinge 0,1- 0,4 la sută, ca în Letonia, Belarus, Ucraina să ajungă la 3,9 – 4 procente. Și cu toate că vârsta medie la prima naștere în UE este pentru femei de 26,5 ani, în Romania se situează totuși la 22,4 ani – perioadă de fertilitate mult mai recomandată de medicina cuplurilor. Legat totuși de manifestațiile împotriva avorturilor din România, ar mai fi de amintit încă un indicator: contracepția modernă.

În Romania doar 14 la sută dintre femei recurg la aceste mijlocae, în timp ce în UE 73 la sută din femei le practică curent. Statisticile relevă aceste cifre  preponderent la populația majoritară, în timp ce la etnicii rromi, din rațiuni de tradiție, predomină căsătoriile precoce, sub 15 ani, iar nașterile în grupele de vârstă sub 15 ani și între 15-19 ani sunt cele mai numeroase, până la 19 ani consemnându-se adesea chiar și cea de a treia naștere. Nu este totuși aici locul să facem o analiză complexă a fenomenului demografic, dar sigur este că nici reglementările juridice privind scurtarea termenului de pronunțare a divorțurilor, nici încredințarea minorilor, nici reglementările Codului Civil privind împărțirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, nici chiar tradiția nu pot determina creșterea natalității mai mult decât factorii economici și socio-culturali. Interzicerea avorturilor în contextul obiectiv al acestor factori decisivi ar conduce poate la drame la fel de mari precum cele consemnate după celebrul decret 770 din 1 octombrie 1966 (de pildă în Romania anului 1987 se prezentau la urgență în spitale 120.700 de avorturi incomplete), alte zeci de mii de femei plătind cu viața interzicerea dreptului de decizie în planingul familial. Ceea ce rămâne totuși îngrijorător peste toate aceste date este declinul demografic românesc, fără posibilități de asigurare a schimbului între generații, tot mai vizibil în școli și în populația îmbătrânită. Politica generală a statului, nu politicile speciale, trebuie să aibă în vedere prin toate deciziile acest obiectiv care poate costa mult și pe termen lung.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*