Laica

Aveam în jur de cinci ani. Se răspândise pe la noi vestea că rușii trimiseseră o rachetă în spațiu cu o cățea în ea. Asta se întâmplase în 1957. Era prima vietate trimisă în spațiu. Savanții voiau să urmărească felul cum se comportă aceasta în condiții speciale. Evenimentul făcuse valuri în Bârda. Mahalaua Lucheștilor avea un adevărat parlament cu două camere. Senatorii erau la Poarta Mare, deputații la Pripor. În ambele locuri, în fiecare seară se adunau câte 30-40 de săteni de toate vârstele și discutau până târziu în noapte. Se discuta despre orice și despre oricine. Acolo ,,se punea țara la cale”. Fiecare voia să iasă în evidență cu ceva. Bunicul meu nu avea decât două clase făcute la școala din Balotești, dar ținea morțiș să se aboneze la ,,Scânteia”. Nu știa să citească cursiv, ci doar silabisea. Lua ziarul cu vitele și toată ziua se chinuia să afle câte ceva din el. Îi plăceau cele de la ,,Faptul divers”, unde se vorbea de crime, accidente, diferite ciudățenii. Seara spunea ce-și amintea din ziar, după care începea să inventeze, să le înflorească. Toți îl ascultau cu gura căscată, fiindcă, de, omul le știa din ziar.

Trimiterea unei cățele în spațiu trezise multe dispute. Fiecare își spunea părerea. Cei ce făcuseră armata sau războiul la artilerie, încercau să explice cum s-a petrecut evenimentul. Își închipuiau racheta ca un obuz mare, ascuțit la un capăt, pe care un tun uriaș îl arunca  spre cer. De data aceasta trebuia să fie obuzul atât de mare, încât să încape în el cățeaua. Unii ziceau că nu era obuz rotund, ci ghiulea ascuțită. Încercau să-i stabilească dimensiunile, apoi mărimea tunului. Problema cea mai disputată a fost cățeaua. De ce au pus rușii o cățea, nu au pus un câine? Ei! Aici e aici! Trebuia o explicație atât de clară, încât să n-o mai poată contesta nimeni. După îndelungi dezbateri, au ajuns la următoarea concluzie: rușii au pus o cățea, fiindcă ea când urina se lăsa pe coadă și atunci racheta se ridica de bot și se înălța tot mai sus. Dacă ar fi pus un câine, el ridica piciorul, se lăsa pe-o parte și răsturna racheta. Corect! Rușii erau oameni deștepți, ce mai!  Între timp s-a aflat și numele cățelei. O chema Laica. Nu se întâlnise pe la noi un asemenea nume.

Marioara lui Buică a pus acest nume la cățeau sa. Imediat cățelei i-a crescut valoarea. Tăticu a intrat în tratative și, cu chiu cu vai, a convins-o pe Marioara să ne dea nouă cățeaua. Ea mai avea câțiva câini și vremea de lipsă și de nevoie începuse să se simtă. Ne-a dat-o. Am legat-o în curtea noastră pe sârmă. Era o cățea vrednică și cuminte. Era vai de pantalonii celor care treceau pe uliță, dacă aveau nenorocul să se dezlege Laica. Zi și noapte ea era numai ochi și urechi. După vreo câteva luni, am găsit-o pe Laica într-o dimineață zbătându-se. O otrăviseră. I-au dat ai mei lapte, dar degeaba. Către seară a murit. Mi-a părut rău de ea. Până atunci nu mai știusem niciodată ce înseamnă moartea. Auzisem doar că a murit cutare sau cutare, văzusem convoaie mortuare trecând prin  sat, dar nu simțisem durere ca atunci. Am plâns-o mult. M-am dus în drum și am spus celorlalți prieteni de joacă. Unii erau mai mari. Toți o știau pe Laica și mulți îi purtaseră frica. Atunci însă, nu-i mai purtau pică. După ce am discutat între noi, am  hotărât să o îngropăm după toate regulele. Ne-am împărțit în două cete. O ceată s-a apucat de groapă, alta de pat. În Pogoane, la capătul unei vii, am săpat o groapă suficient de largă și adâncă. Din niște  pari de vie, frânghii și ramuri de pomi am încropit un pat. Am așezat-o pe Laica pe pat și am plecat cu ea spre groapă. Se înserase, ieșise luna. Mergeam toți în convoi, în urma patului cu trupul cățelei. Nu numai că eram serioși, că nu făceam glume și nu râdeam, dar eram chiar triști, iar câteva fete au început să bocească și ,,să se cânte”, așa cum văzuseră ele că se face la înmormântări. Mergeam încet, cu capetele plecate. Am ajuns în Pogoane, am îngropat-o pe Laica. Mulți am plâns cu adevărat, un plâns sincer, neprefăcut.

După ce-am așezat pământul peste trupul ei și groapa s-a acoperit, ne-am dat seama că mai lipsește ceva: o cruce. Cei mai mari au rupt niște ramuri mai groase de pom, le-au legat perpendicular, iar cineva a adus o tablă mare, pe care am atârnat-o de cruce. Pe tablă am scris cu cretă sau cu vopsea: ,,Aici odihnește cățeaua Laica. Cine a omorât-o s-o mănânce!” Nu știu cine a redactat acest epitaf, dar ne-a uns la inimă pe toți. Parcă ne-am liniștit. Așadar, chiar dacă nu știam cine o otrăvise, exista o putere supremă care știa și pedepsea toate. Noi, grupul de voinici ai mahalalei, ceream acelei forțe să pedepsească exemplar pe infractor. Așa, da! Nu se putea să scape nepedepsit!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*