Chiriaşii indiferenţei

Comportamentul lor a rămas aidoma unor şarlatani. Nimic nu le poate schimba imaginea. Nici măcar faptul că peste eticheta de găinari de kurtos kalacs cu mucegai verde şi-au pus fracul politic al puterii. Au rămas ceea ce au fost din prima zi: speculanţi şi şantajişti ordinari. Ani la rândul ne-au stat la masă, pândind clipa în care să ne înfaşte de mână. Să sfârtece din trupul ţării braţul care le stătea potrivnic.

E drept, nu ne-a trebuit mult pentru a le înţelege gândurile necurate. Pentru că, deşi au stat la masa noastră, zâmbetele făţarnice nu le-au putut masca rictusurile schimonosite de ură. Au mârâit la noi când au prins a roade la oasele puterii, dar cel mai agresiv când au simţit că pot înhăţa şi mai mult. Au mârâit apoi tot mai agresiv şi provocator până ne-au sărit de-a dreptul la beregheată. Prieteni cu stăpânii politici, apoi stăpânii peste aceştia, nu s-au mai mulţumit doar cu firimiturile, ciosvârtele apoi de-a dreptul fleicile trocurilor politice. Au început să-şi ia tot ce le poftea inima. Acea inimă rece şi anti-românească.

Acum, din străfundurile minţilor înfierbântate de „visul milenar”, le-a poftit şi gândul de a se numi în faţa celor ce i-au primit şi omenit în casele lor drept „coproprietari”. „Coproprietari ai Târgu-Mureşului, ai Ardealului”. Iar clica noastră politică a tăcut supusă, lăsându-i să huzurească la felul în care ne vor face de petrecanie. Nouă, ţării, hotarelor ţării, istoriei…

Pentru că, dacă acum s-au autointitulat coproprietari, punându-se la nivel de egalitate cu majoritatea, mâine îşi vor spune direct proprietari. Ai Târgu-Mureşului, ai Ardealului, ai ţării întregi. Căci, în vreme ce noi vorbim de toleranţă şi conciliere, ei îşi transforme arvuna obţinută în deceniile de şantaj politic într-o moştenire cu apostilă iredentistă.

Ne scot din case şi din şcoli, ne alungă istoria din biblioteci, muzee şi arhive, ne transformă încet dar sigur în chiriaşi pe propriile noastre pământuri şi în propriile noastre case. Chiriaşi nu ai indulgenţei sau naivităţii, ci ai laşităţii…

Ai laşităţii unor compatrioţi care, bravând a românism şi „multiculturalitate” pe ecrane, îngroapă cu vorbele lor, şi nu doar din ignoranţă, românismul sub stratul de nisip al falsului multiculturalism. Ai „indulgenţei” acelora care, afirmând că la acest 15 martie maghiarofobii au fost mult mai toleranţi, ba, de-a dreptul cumsecade când s-au numit, de la egal la egal cu noi, „coproprietari”, nu fac decât să ajute rădăcinile iredentismului să intre şi mai adânc în carnea fiinţei noastre.

Pe acest fond şi-a putut permite Marko Bela să-şi declare etnia ca fiind coproprietară a Ardealului. Etnia pe care o identifică de-a acum cu „NOI”, subliniind sarcastic: „Noi suntem coproprietari în oraşul nostru, Târgu-Mureş, în ţara noastră, Ardeal”. Acest „noi” care definea majoritatea, dar pe care l-am abandonat la libera discreţie a agresivităţii iredentiste. Marko Bela uită însă un lucru. Ei nu sunt „coproprietari” nici măcar pe morminte. Şi acelea sunt ale noastre, săpate în îmbrăţişarea pământului strămoşesc.

Din păcate, trebuie să o recunoaştem: şi din cauza noastră, iredentismul îşi permite să mârâie şi să bălească tot mai agresiv în casa noastră, pe pământurile noastre. Să fie tot mai vehement în cererile devenite pretenţii şi pretenţiile devenite revendicări. Să-şi fluture cârpa maghiaro-secuiască în locuri în care nu a ajuns neam de secui ori maghiar de când şi-au întins corturile pe meleagurile noastre.

Pentru că, dacă am trasa o hartă a expansiunii iredentiste, fie şi doar din felul în care aleg să aniverseze an de an 15 martie, vom remarca felul în care obrăznicia şi tupeul ne-au împresurat fizic, ajungând cu acţiunile şi manifestaţiile „secuieşti” în urbe în care e dificil să numeri, istoriceşte, chiar şi maghiari care au trecut pe acolo din întâmplare.

În fapt, iredentismul a împins agresiunea teritorial-administrativă într-o metastază ce cuprinde întreg trupul ţării, sărbătorind „15 martie” nu în urbe îndesate în zonele lor de manifestare de până mai ieri, unde oricum stăpânesc lucrurile în desfăşurarea lor anti-românească, ci în localităţi tot mai răsfirate pe harta unei Românii nepăsătoare. Pentru că nu-i mai interesează „densitatea”, obţinând din aceasta toate foloasele dorite (plăcuţe etc), ci expansiunea. Felul de a a-şi dovedi „prezenţa” nu doar între liniile imaginarului „ţinut secuiesc”, ale regiunii autonome maghiare, ci peste tot în arealul Ardealului şi chiar al ţării.

Iar în vreme ce românilor le sunt tăiate fondurile culturale, cârpele secuieşti şi maghiare apar, sub pretextul dreptului de a sărbători, în tot mai multe oraşe. Unde chiar au ce să sărbătorească, fie şi doar pentru felul în care decurg lucrurile sub amprenta refuzului nostru de a conştientiza pericolul ce se naste când îţi lasi istoria să fie ştearsă.

În acest fel, când va mai merge în Ardeal, maghiarmea iredentistă nu-i va mai cere lui Traian Băsescu doar paşaportul, ci şi viza de flotant în propria-i ţară.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*