Răbdarea

“Răbdarea este rugăciunea sufletului” spunea Buda. De cănd banul a ajuns o valoare mai de preţ decât omul, nerăbdarea în a-l obţine domină lumea. Omul nu mai aleargă decât pentru împlinirea exterioară iar de virtuţile interioare nu mai are timp. Nu mai acordă atenţie , nu mai preţuieşte decăt exteriorul său, imaginea exterioară,  ignorând   interiorul său, sufletul său  cu emoţii şi gânduri.  Aristotel spunea că  “fericirea este o emoţie” o stare in care “te simţi bine” (D. Gilbert ), dar omul în graba lui , uită să mai simtă, să SE simtă.  Aristotel, în Etica Nicomahică, defineşte akrasia ca „lipsă de stăpînire“, ca „slăbiciune a voinţei în faţa pasiunilor“ (cu precizarea că nestăpânirea în materie de plăceri este mai dezonorantă decât nestăpânirea izvorâtă din mânie) şi ne-o prezintă ca pe o „uşă deschisă spre toate viciile“,  o lipsă de autocontrol, el şi toţi cei care i-au urmat pe această linie ne semnalează câteva fapte extrem de importante: că nerăbdarea poate face rău, fiind, adeseori, şi necugetare;  că nestăpînirea şi actele bestiale sunt, ambele, alături de viciu, o formă a răului; că există o superioritate morală a caracterului activ al stăpînirii răbdătoare de sine; că există şi o rezistenţă oarecum pasivă a tăriei de caracter, care se traduce prin excepţionala calitate de a suporta şi de a îndura fără să te umileşti, de a suferi fără să te lamentezi, de a fi neclintit şi tare ca o stâncă bătută de valuri spre a realiza scopul, cum vor spune mereu şi mereu adepţii stoicismului.  Iar Kant exprimă aceeaşi idee, atunci cînd afirmă: „umilinţa este conştiinţa puţinătăţii propriei valori morale, în comparaţie cu legea“. Şi ca orice virtute, poate fi deprinsă prin exercitiu, repetând şi întărind acţiunile bune  şi descurajând pe cele eronate.

Drept urmare, răbdarea este dispoziţia şi obişnuinţa aşteptării senine, în care nu există plângere şi văicăreală  , deci o aşteptare plină de demnitatea propriei valori (de recunoaşterea  propriei valori); dar aceasta nu înseamnă deloc că acela care locuieşte în propria-i viaţă cu această virtute va aştepta orice, oricât şi oricum. O stapânire de sine,  implică ascultarea  de sine, credinţă propriului sine.  Ce anume aştepţi dă conţinut răbdării, ca virtute a integralităţii  , a unirii cu tine insuţi, a conştientizării aparţinerii unui întreg universal şi a statorniciei pentru propriul adevăr.  Putem defini, în acest fel, răbdarea ca fiind una dintre înfăţişările pe cât de reale, pe atât de discrete ale curajului: înfruntarea dârză (neclintită) şi fără nici o ostentaţie a răului din lume. O distingere clară intre temeritate şi laşitate.   În fapt, răbdarea este un mod de rezistenţă, cutezanţă, îndrăzneală  în care atenţia se îndreaptă mereu asupra calității morale a aşteptării  binelui , a curajului plin de temeritate şi de risc imminent, o forţă in propria credinţă dar şi credinţa in Dumnezeu. Precum zicerea lui Isus “Îndrăzniţi” .

Răbdarea este, de multe ori, sinonimă cu perseverenţa. Răbdarea poate lua o formă de hotărâre, de fermitate in credinţa ca binele va triumfa,  de statornicie în idealurile umane . Deci lângă perseverenţă, trăieşte speranţa – ea însăşi o forţă teribilă, din moment ce moare ultima în sufletul omului. Totodată, răbdarea implică un scop, un termen final, deci o limită, un ţel şi dorinţa de a-l atinge.  Răbdătorul are încredere   în adevărul DIVIN că după vremuri rele şi grele vin şi timpuri bune şi fireşti;  el este, oricum, pregătit (muncit)  , iar dacă, totuşi, aceste timpuri normale nu vin, el, personal, ştie că nu are ce-şi reproşa; mai mult, el are ţinuta dreaptă şi nobilă a omului care nu se poartă ca fiind „stăpînul lumii“, ci, dimpotrivă, se comportă ca o simplă fiinţă omenească ce încearcă modest, de-a lungul unei vieţi, pe cât cu putinţă să-şi guverneze propriul destin, ţinând cont de Legile UNIVERSULUI, Legile lui DUMNEZEU cele drepte. Nimic mai mult,  dar şi nimic mai puţin.  Cu masura propriei puteri. Răbdarea necesită o învăţare a mai multor virtuţi  precum inţelegerea, statornicia in scop, perseverenţa  parcurgerii drumului pas cu pas, toleranţa cu măsură,  accepptare dar şi îngăduinţă.  Aristotel  spunea că “virtutea este calea de mijloc dintre două extreme”. Ca să cântăreşti cele două extreme trebuie să cunoşti despre extreme. Apoi să le căntăreşti , compari cu calm şi răbdare pentru a putea alege  o virtute dar şi a o folosi. A experimenta , a exersa virtutea răbdării.

În conţinutul moral al răbdării intră şi limitarea ei: „Am răbdat destul!“, se spune pe bună dreptate, atunci cînd măsurile firii  (caracterului uman sănatos) au fost epuizate şi cînd a continua să rabzi nu mai are nici sens şi nici valoare exemplară. O formă de toleranţă care are şi ea limitele ei aparţinând normelor de drept  pentru apărarea şi convieţuirea oamenilor în societate , pentru apărarea demnităţii şi libertătii oamenilor.  Prin urmare, nu se poate răbda oricât, după cum nu se poate tolera orice.  Celebrul paradox al toleranţei al lui Karl Popper va fi astfel reformulat: dacă sînt de o răbdare infinită, chiar şi faţă de cei intoleranţi (extremişti) şi faţă de cei ce n-au nici o răbdare faţă de semenii lor, şi dacă nu apăr societatea tolerantă faţă de atacurile acestora, cei răbdători şi toleranţi vor sfârşi prin a dispărea şi, odată cu ei, vor pieri şi toleranţa, şi răbdarea.   De altfel, şi-n cazul răbdării, apare, ca şi-n situaţia altor virtuţi, seria de întrebări specifice gîndirii etice: ce trebuie să rabzi? Cum trebuie să rabzi? De ce ar trebui să rabzi? Cât timp trebuie să rabzi? Cine reuşeşte să pună în armonie  (echilibru, simetrie) toate aceste răspunsuri va fi desigur înţelept, măsurat in toate.

Virtutea răbdării nici nu poate fi decât rară printre oameni, tocmai pentru că solicită dintr-odată atâtea condiţii, toate greu de atins: uneori o zi sau o săptămînă, alteori, ani sau chiar, cum se spune, o viaţă întreagă.   Înţelegere blîndă, grijă constantă, compasiune şi umor (cînd poţi astfel detensiona o situaţie conflictuală) şi curaj  perseverant (timp îndelungat). Şi, cu toate acestea, la o privire mai atentă, lipsa răbdării este superficială şi neproductivă,  este cheltuitoare iresponsabil de energii interioare, prin pasiuni nestrunite, prin mînii necontrolate şi prin defecte neluate în seamă. Răbdare pune accent pe calitate nu pe cantitate, pe cântărirea cu măsură a propriului orgoliu, o cântărire cu sinceritate a propriei valori. Observaţia  lui Spinoza: „Nu râde (în sensul de „a-ţi bate joc“), nu deplânge  (nu plânge pentru orice), nu detesta , ci înţelege“.  Această înţelegere merge până într-acolo încât îl înfrăţeşte pe răbdător cu virtutea iertării.

De aceea greşim şi noi, pentru a învăţa să iertăm.  Albert Einstein  punea pe primul plan omul şi rabdarea pentru om: “Grija pentru  om şi destinul lui trebuie să constituie interesul principal”.  Cu răbdare putem acumula valori , distigând  curajul între temeritate şi laşitate,  demnitatea între delăsare şi egoism, blândeţea între furie şi apatie, generozitatea între risipă şi lăcomie. Răbdarea, ca virtute morală,  implică aşteptare curajoasă şi îndurare îndelungată a unor evenimente cel puţin neplăcute (extreme). Pe de altă parte, conştiinţa trebuie să fie însă mereu trează pentru a distinge  şi alege ceea ce merită şi ceea ce nu străduinţa ta răbdătoare. Iar conştiinţa implică sensibilitate, înţelegerea adevărului  absolut. Iar pentru a inţelege adevarul absolut, trebuie să vezi de SUS TOTUL, nu doar dintr- un unghi, dar şi să simţi. Riscul răbdării prosteşti pândeşte oricând şi aproape pe oricine. De aceea greşeala te invaţă să ierţi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*