Istoria unei reviste – revista unei istorii

Mi-au plăcut dintotdeauna colaborările dintre oameni, indiferent din ce domeniu de activitate. Am apreciat acest fapt ca un respect și stimă absolută. Iar când respectul, stima sau colaborarea vine întru susținerea unei cauze nobile, cu atât mai mult, obiectivitatea și punctualitatea este și trebuie să fie evidentă. Am să încerc (nu știu în ce măsură voi reuși!), a scrie câteva gânduri (deși, la început m-am gândit la o recenzie!) despre revista ,,Izvoare Codrene”, despre colectivul de redacție cu aplecare spre scriitură, despre colaboratorii pe care prestigioasa revistă și i-a dobândit, datorită competenței profesionale, despre cei care au semnat articole în paginile sale, despre poeții, scriitorii, istoricii, oameni de litere și cultură, dar și politicienii care au susținut (evident, susțin și în continuare!) acest demers.

Am să încep … cu  începutul, motivat de întrebarea, sau pardon, întrebările: ,,Cine sunt Izvoarele codrene?”, ,,Ce promovează și ce susțin în paginile revistei?”, ,,Cine sunt cei care au avut (iarăși repet) curajul și inițiativa acestei reviste?” – motivat la gândirea (nu pot spune decât rudimentară a unora!) că în astfel de zile cine se mai gândește la valorile spirituale ale neamului? Și mai zic eu, întrebări, pertinente, unei astfel la inițiative!

În lumea asta (cu regret o spun, totuși, plină de răutate!), iată că mai sunt oameni cu suflet, cu gândire pur sănătoasă și românească, ce se gândesc (probabil văd dezastru spre care ne îndreptăm!) la lucruri evident de trebuință, necesare, la lucruri obiective.

Și-acum permiteți-mi a aduce laudă, dar și bună apreciere, colectivului redacțional, acelora care au pus, cu emoție, mai zic eu, ,,piatra de temelie” a revistei. Aflu toate acestea din întâiul număr al revistei, (și-mi place nu mă rabd a nu nota!), ce a apărut în primăvara lui 2010, ,,… menită să dezmorțească  starea culturală a comunei și a zonei!” – o exprimare pe cât de simplă, pe-atâta de energică. Aș propune (dacă-mi este permis a veni cu propuneri!) ca acesta să fie motto-ul real al revistei. Nu că altele nu ar exista, departe gândul, dar, sincer recunosc, că-mi place! Și ce-am mai înțeles? Că, o dată cu această revistă – IZVOARE CODRENE – deja ieșită pe piață, a luat ființă, acolo, în ,,Asuajul nașterii sale”, și un ansamblu folcloric, cu același nume! Fiind vorba de o ,,naștere spirituală”, de un ,,prunc în fașă”, doresc acestuia (a se înțelege acestei reviste), mulți ani sănătoși, întru slovă, vin și mai adaug!

Startul de pornire în lumea scriituri, a fost dat de: prof. Viorica Naghiu –  bună păstrătoare, dar și culegătoare de folclor, un om delicat, care și-a înțeles locul și rostul pe fața pământului, prof. Emil Domuța – etnolog, scriitor, istoric de marcă, dascălul ce-și exercită cu responsabilitate profesia pentru care a fost hărăzit. Într-un gând, suflet și simțire, dar și dorință (altfel nu se putea!) au pășit, evident cu emoție dar și încredere deplină în forța dumnealor, dar și-n iscusință,   oameni de-ai locului, Felicia Oșan și poetul Vasile Dan Marchiș – prieten și confrate drag, autor al mai multor volume de poezie (apreciate și premiate datorită valorii și metaforei cu care au fost construite!).

Colectivul fiind alcătuit, au avut nevoie de un coordonator cu mai multă experiență profesională necesară unor astfel de începuturi. Așa stând lucrurile s-au îndreptat spre cineva care lucrează într-o instituție de cultură avizată. Au primit ajutor (dar și sprijin) de la poetul Nicolae Scheianu – referent la Centrul Creației Populare Maramureș – mare cunoscător dar și iubitor al tradițiilor și obiceiurilor locului. Acesta le-a dat sfat, i-a încurajat, i-a învățat, (dacă vreți!) pașii ce trebuie făcuți (și cum trebuie făcuți!), pentru a fi de cinste în lume. Au reușit, vin și confirm și eu această inițiativă.

Pentru a reuși, au ridicat o rugăciune către Dumnezeu (așa cum au învățat de la mămuca și tătuca, de pe vremea de când încă mai trăiau), pentru a le deschide mintea și sufletul, a le îndrepta pașii științei, pentru a le da binecuvântare în noua viață spre care, cu bucurie, (dar și cu grijă!) se îndreptau. Au cerut binecuvântarea preotului din sat, iar acesta n-a putut decât să li se alăture, lăudându-i, încurajându-i, sprijinindu-i cu tot ce i-a stat în putință, recunoscând că ,,Este nevoie ca în satul românesc portul, tradiția, folclorul sau obiceiurile să fie păstrate așa cum le-am primit de la înaintașii noștri. Dacă acestea nu se vor păstra, suntem condamnați pe viață!”, a mai adăugat părintele Mihai Ghiț.

Așa stând lucrurile au pornit cu primul număr din revistă scriind fiecare după talentul, darul și harul primit de la naștere. Cititorii revistei se pot bucura aflând date extrem de interesante despre viața culturală a acestei zone.

Aflăm, spre bucurie, că aici se pune baza înființării unui muzeu. Inițiativa aparține dascălului Emil Domuța – om de-al locului (care nu și-ar putea uita originea, oricât de mare ar fi amarul, supărarea sau depărtarea de locul natal). Și-ncă o dată, (pentru a câta oară, oare?), vin și întreb, pe drept cuvânt: omul care-și sfințește locul, oare ce merită? Vă rog, nu mă considerați un misogin sau un unul care aleargă după laude. Departe acest gând! Atunci când omul este lăudat, lauda să-i fie binemeritată! Dascălul Emil Domuță – și nu numai dumnealui – merită o astfel de lăudă, credeți-mă! Felicia Oșan – cea care va semna rubrica ,,Social” – dar și Vasile Dan Marchiș – membru fondator al revistei – vor semna un articol despre rolul cărții. Articolele frumos întocmite aduc în discuție cartea, pornind de la zicala: ,,Carte frumoasă cinste cui te-a scris!”. Vin, iertați-mi răutatea, (dar nu mă pot răbda, deși știu că voi fi aspru condamnat), și modific textul (iartă-mă, Doamne!), afirmând: ,,Carte frumoasă, oare cine te va mai citi?”, modificând inclusiv semnele ortografice, punând, așa cum se poate ușor observa, un semn de întrebare la final.

Desigur am în vedere, faptul că azi, în acest secol al informaticii, mult prea puțini dintre noi și semenii noștri sunt cu aplecare spre lectură. Și iar îmi cer iertare! Oare ce-ar fi de noi și de lumea asta, dacă nu ar fi cartea de învățătură, această binecuvântare ce ne-a fost dat a o cunoaște!  Tot despre buna învățătură ce o poate da orice carte semnează preotul Mihai Ghiț un articol. Desigur articolul domniei sale privește învățătura moral-religioasă a fiecăruia – norme de la care ne abatem din ce în ce mai des.

Obiceiurile de peste an, legate de primăvară – Bunavestire și Sânjorzul (sfântul Gheorghe) – sunt redate frumos și într-o ținută elegantă, de către cunoscătoarea și culegătoarea locului, prof. Viorica Naghiu – articol, despre care mi-ar place să cred că sunt începutul unei noi cercetări etnofolcorice în această zonă.

Pagina de poezie este semnată de nimeni alții decât fondatorul Vasile Dan Marchiș (poeme reprezentative care pot oricând concura cu altele la orice festival de poezie) și prof. Adela Naghiu – un om de-al locului, cu evidentă rădăcină codrenească (mă întreb, spre știința mea, între Viorica Naghiu și Adela Naghiu, există vreo legătură?). Versuri proprii care vor face parte, nu peste multă vreme, dintr-un nou volum, mi-ar place să cred! Felicitări dumneavoastră celor care mânuiți cu atâta măestrie, metafora!

Câteva luni mai târziu, mai exact în luna lui Cuptor, același an al Domnului, 2010, apare următorul număr din revistă. Deci, luna în iulie 2010, se semnează actul de naștere al celuilalt ,,frate” întru revista ,,Izvoare Codrene”. Harnici cum îi știe lumea, toamna lui 2010, aduce o nouă bucurie editorială – respectiv numărul 3 al revistei. De această dată, numărul 3, este lansat, cu forță și mult mai mult curaj, în comuna Mireșul Mare, idee susținută și sprijinită, se pare, de un alt iubitor de cultură – un om care sfințește, și pe bună dreptate, locul – primarul Virgil Prună. Aici, la lansare, s-a lăsat cu mult tam-tam. A fost, pentru comuna Mireșul Mare, un adevărat evenimat cultural, pe care participanții nu-l vor uita degrabă.

Regretatul poet Ioan Burnar, ,,Ionu Împăratului”, cum îi plăcea să se prezinte, coborâtor din neamul descălecătorilor Bogdan al Maramureșului, descoperitorul legitim al Moldovei, pe drept cuvânt afirmă, în numărul 3 al revistei ,,… localitatea Asuajul de Sus, nu va fi cunoscută de acum încolo doar prin Festivalul folcloric ,,Târgul cepelor”, ci și prin revista ,,Izvoare codrene” … într-un viitor nu prea îndepărtat, revista ,,Izvoare codrene”, va deveni un reper pe harta spirituală a Maramureșului”.  De aur au fost vorbele lui Ionu împăratului din Dragomireștiul nostru, grăbit, se pare, spre un cenaclu al scriitorilor aflați printre stele.

Performanța nu vă este străină, domnilor membri fondatori! Știți să apreciați valoarea și arta. Aveți idealuri sănătoase și prin astea un viitor sigur, și demn de invidiat, în fața altor reviste. Experiența fiecărui număr născut cu sudoare și abnegație își pune amprenta evidentă asupra dumneavoastră. Am să fac rostire în cele ce urmează despre următoarele numere. Voi începe cu al doilea an de apariție și primul său număr editorial. De fapt cu revista ce poartă ,,pe tricoul aparițiilor”, de această dată, numărul patru.

Aici, deja lucrurile sunt un pic schimbate! Deja apare întreaga familie Dragoș – de Lucăcești! Și mă bucură faptul. Lui Gelu D. jr., i se încredințează munca de tehnoredactare a revistei, doamnei Ana D. (soție și mamă) – corectura, iar seniorului (din glumă spun, se crede, dar a se înțelege ,,bătrânului Gelu” – bătrân cu sens de ,,multă experiență profesională”) atragerea de sponsori pentru editarea și tipărirea următoarelor numere din revistă. Ei, vedeți că se poate! ,,Omul potrivit, la locul potrivit!” – mai spune o sintagmă populară.

În acest număr patru, din al doilea an de apariție, 2011, deja vin forțe și talente literare noi. Celor amintiți deja – colaboratori și fondatori – cunoscuți ori consacrați, cu putere și talent, vin în a-și expune gândul, fiecare în felul său – prin rimă și poezie, prin articole de o certă valoare și probitate literară – alți colegi, prieteni, iubitori, admiratori, susținători. I-am numit peiorativ, pe fiecare, din respect pentru ceea ce au făcut pe plan literar ori cultural. Nume cunoscute se alătură celor din colectiv – Florica Bud, Ioan Dragoş, Vasile Morar, Dragomir Ignat, Ion Georgescu, Emil Domuţa, Ion Bogdan, Adela Naghiu, Vasile Dan Marchiş, Gelu Dragoş cât şi a fondatorilor publicaţiei literare: Vasile Dan Marchiş, Emil Domuţa, Adela Naghiu, pr. Mihai Ghiţ, Felicia Oşan, Ionel Pop, Ionuţ Oşan, Nicolae Scheianu (primul tehnoredactor al revistei), și semnează articole interesante din oricare punct de vedere te-ai raporta, astfel: deputat Nicolae Bud (Editorialul – Tribunul din Băsești); prof. Aurora Puşcaş (un articol despre învăţământul particular maramureşean care s-a născut în Ulmeni); prof. Mariana Dan (un material cu performanţele Grupului Şcolar Industrial Dr. Florian Ulmeanu); directorul ziarului on-line „E-Chioar” Dorin Cosmuţa  cu un eseu intitulat „Mai avem suflet?”); prof. Emilia Pop (cu un articol despre „păstrarea tradiţiilor” între „neglijenţă” şi „uitare”); prof. drd. Gherasim Domide (cu un eseu-metaforă despre „Izvorul Someşului”) iar poezie în această „Revistă cu Rază Medie de Cultură de la Asuajul de Sus la Mireşu Mare şi retur prin tot N-V ţării”, publică următorii: Dorel Macarie, Ioan Călăuz, Ioan Voicu, Vasile Mureşan, Gavril Giuban şi Ioan Romeo Roşiianu. Revista este cu atât mai valoroasă cu cât ea conţine picturi (reproduceri) ale pictorului şi poetului româno-canadian  Ion Georgescu! (după Cristian Laurențiu, miercuri, 19 ianuarie, 2011)

Am să mă opresc la fiecare în parte, motivat de încărcătura morală ce o degaja articolele. Chiar, fiecare în parte, emană spre literatura secolului seva din care a fost ,,născut”.

Editorialul deputatului Nicolae Bud – Tribunul din Băsești – este o extrem de frumoasă lecție de istorie, care ar trebui (dacă n-a fost deja!) împărtășită elevilor. Un articol elegant, documentat și frumos elaborat, despre istoria noastră – o filă din istorie ce nu trebuie a fi uitată – Întâiul Decembrie din anul 1918, la Alba Iulia – acolo unde s-a strigat din suflet pentru tot ceea ce înseamnă ființă și suflare românească: ,,NOI VREM SĂ NE UNIM CU ȚARA!”, de-a răsunat întreagă Câmpie a Blajului, și chiar mai departe, o sintagmă ce încă mai emoționează până la lacrimi.

Mulți dintre trăitorii acelor timpuri s-au grăbit să plece pentru a se uni cu moșii și strămoșii lor, că dacă ar mai trăi …? Glasul celor o sută de mii de români, strigau la unison: ,,Vrem UNIRE!”. Extraordinară exprimare, domnule deputat: ,,Din nicio carte de istorie și din mintea niciunui român, nu ar trebui să lipsească acele pagini clocotitoare …” – și mă întreb, oare, ce-ar mai trebui spus, când lacrima și emoția nu-ți dau pace? Și lacrima este, uneori, un răspuns, parafrazez, gândindu-mă la tăcere! Noi, oamenii acestui secol, cu atâta știm să-i răsplătim  pe înaintași – cu tăcere, iar după asta, desigur va urma uitarea. Și-ar fi mare păcat! Adevărat, zic! Doamne cât de frumoasă chemare pentru a ne cunoaște, zic eu, și mai bine, istoria! Dar cine-mi ascultă glasul?

Câți își mai aduc  aminte de faptele lui Alexandru Vaida Voievod – cel care a citit, în data de 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, Declarația Consiliului Național Român? Câți își amintesc de Ioan Rațiu sau Vasile Lucaciu (luptătorul din Șișești), doar doi din luptătorii care au cerut, în numele a sute de mii de oameni, drepturi pentru românii din Transilvania? Dar și autonomia ei!

Doamna Florica Bud – președinta Cenaclului Scriitorilor din Baia Mare, își desăvârșește proza prin articolul: ,,Pthita noastră cea de toate zilele/Bucatele copilăriei” – un exercițiu de literatură gastronomică, prilej de aducere aminte de anii copilăriei, de bunicii și casa dumnealor cu târnaț, de uneltele din curtea unei gospodării țărănești – lucruri indispensabile traiului. Notez, așa în grabă, deși fiecare ar merita atenție: thiclăzău – călcător, fierul de călcat, cociorva – instrumentul fără de care nu se putea lucra la/în cuptor (la care eu ani în șir i-am zis ,,cociorbă”, nici eu nu știu de ce?), pthită ori laboș – accesorii sau unelte nelipsite din gospodăria tradițională. Chiar mi-ar face plăcere a citi întreaga operă citată – ,,Phita noastră cea de toate zilele/Bucatele copilăriei”. Din celelalte secrete ale ,,bucătăriei bunicii” vă las dumneavoastră să ,,gustați”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*