La moartea unui sat

În satu-acela n-au rămas nebuni,

În satu-acela dealu-n văi se lasă,

În satu-acela hămăiră luni

Haite de cîini,  de cînd m-am dus de-acasă.

 

În satu-acela fără Dumnezeu,

În satu-acela care se îngroapă,

În satu-acela am murit și eu

Și ierbile-ncolțesc pe guri de sapă.

 

În satu-acela cu cetăți de grîu

Și cu strămoși de grîu în snopuri strîns,

Ies morții-n hora Neamului la rîu

Și Prutul nu înseamnă rîu, ci Plîns!

 

Se-aruncă-n ștreanguri satul și pe zid

Privighetorile se sinucid.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*