Prin anii ’50-’60, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, a activat în S.U.A., sub scutul legii şi al eludării ei, Comisia de Cercetare a Activităţii Antiamericane, cunoscută şi sub denumirea de Comisia Broyles. Printre măsurile impuse de această comisie s-a remarcat introducerea jurământului de loialitate faţă de naţiunea americană, pentru lucrătorii din sectorul public. Cu toate abuzurile comise, rămase ca o pată de murdărie pe obrazul Statelor Unite, era totuşi ţara lor, era Războiul Rece şi legea, strâmbă, ce-i drept, apăra totuşi interesele americanilor în faţa agresiunii agenţilor sovietici. Astăzi, în România secolului al XXI-lea, românii sunt „monitorizaţi” de o instituţie străină de interesele lor: Institutul pentru Monitorizare şi combatere a Antisemitismului din România, coordonat de Comisia Internatională de Studiere a Holocaustului din România (Comisia Wiesel). Referindu-mă la contextul în care este frecvent folosit, găsesc inadecvat cuvântul generalizat „antisemit”, pentru că semite sunt şi alte popoare, nu doar cel evreu. În ceea ce priveşte credibilitatea sacerdotului-impostor Elie Wiesel, nu este cazul să comentez aici. Cu un asemenea „drapel”…
Inuman şi regretabil, că un singur om a murit pentru „vina” de a fi român, german, ungur, evreu, ţigan sau rus.
Este evident şi incontestabil faptul că s-au comis abuzuri şi de o parte şi de cealaltă, însă este un gest la fel de criminal să acuzi o naţiune întreagă, pe baza unor dovezi aflate sub semnul subiectivismului, al incertitudinii şi/sau falsului. În decembrie 1989, „cineva” a declanşat războiul românilor împotriva românilor.
De atunci şi până astăzi trăim în plin spectacol de teatru absurd. Înainte, Înalta Poarta era la „Stambul” acum e la Bruxelles, Washington şi Tel-Aviv. Acolo au mers, pe rând, toţi, din 1990 încoace. După trecerea a mai mult de un deceniu postdecembrist, un oarecare nepot al mătuşii Tamara, întors de la Tel-Aviv, a apărut „pe sticlă” şi a spus: „avem o înţelegere secretă cu Israelul!” Dacă nu putea fi destăinuită „prostimii”, la ce Dumnezeu ne-a mai spus? Precipitat, personajul în cauză a plecat la Înalta Poartă de la Washington, unde a primit firman precis de la marii dregătorii din umbră. La întoarcere, obedientul „nepot” s-a conformat poruncii primite. A copiat legea gata redactată şi a transformat-o în O.U.G. 31/2002. Astfel a aplicat dreptul forţei asupra forţei dreptului, mai pe şleau, a arătat românilor pumnul legii. Prin fapta necugetată, nesupusă în prealabil dezbaterii publice, România a recunoscut în faţa lumii o vinovăţie dictată, nesusţinută legal de documente şi fapte, ce s-a soldat cu condamnarea in integrum a naţiunii române. Stigmatul pus de acest act normativ pe onoarea României, constituie o infamie. Poporul român nu a fost nici informat, nici consultat dacă este de acord ca înaintaşii să-i fie consideraţi criminali, iar el să plătească talmudic pentru asta. Străzile ce purtau numele românului Antonescu au fost rebotezate. Busturile sale au fost demolate, depozitate în locuri ascunse privirii omului, acoperite cu tablă sau distruse. La solicitarea unor congresmeni americani (?), inamici declaraţi ai românilor, portretul mareşalului a fost trimis în exil. Este vorba de un român! În contrapondere, pe piedestal a fost instalat bustul ucigaşului de români, Albert Vass, declarat criminal de război. Portretul lui „Stalin în fustă” a fost scos de la naftalină şi pus pe peretele unui birou al Guvernului României, din ordinul actualului premier, pe atunci, ministru de externe.
Trăim sub imperiul unei legi imorale, impusă şi legiferată sub presiune străină, ostilă neamului românesc şi aplicată după duble criterii. Cine spune că un adevăr istoric poate fi dovedit printr-un text de lege? Adevărul se acceptă prin el însuşi, iar atunci când există incertitudini asupra unor evenimente, dubii serioase şi dovezi indubitabile ale reversului medaliei, când asupra unor declaraţii orale, deloc doveditoare, planează aburul mărturiei false, când contraargumentele trag în jos cealaltă parte a balanţei, este obligatorie o cercetare ştiinţifică, temeinică şi neutră, fără influenţe politice sau de altă natură. Când şi cine a împlinit cercetarea, cine a tras concluziile, când s-au făcute ele publice? Stabilirea adevărului istoric stă în sarcina oamenilor de ştiinţă, nu în cea a politicienilor vremelnici. Nu-mi amintesc să fi avut loc o dezbatere ştiinţifică asupra Holocaustului din România, cu atât mai puţin să se fi prezentat românilor rezultatele. Nelegitimitatea teoriei vinovăţiei colective, a românilor criminali, numiţi asasini ai evreilor, este evidentă şi la fel de condamnabilă ca şi aceea îndreptată, în timpul celui de-Al Doilea Război mondial, asupra evreimii.
Dovezile fabricate nu trebuiesc acceptate de către nici o parte.
„Campania care se desfăşoară sub ochii noştri, având ca scop extorcarea de bani a statelor pentru „victime lipsite de posibilităţi” ale holocaustului, instrumentată de industria holocaustului, a adus statura morală a martiriului lor la nivelul unui cazinou din Monte Carlo.” N-am spus eu, ci un evreu. Erijându-se în istoric, procuror şi judecător, obedientul mic vizir „mioritic” a afirmat (nu în Ferrari-ul de la Monte Carlo, ci în România anului 2012): „Evreii au fost omorâţi şi în România, şi în Transnistria şi mai departe…” (mai departe, unde?)
Prin agresivitatea extremă dovedită, prin penalizarea la propriu, prin eliminarea din viaţa publică şi linşarea mediatică, inclusiv pedeapsa trimiterii la închisoare a celor care au ideea temerară să declare alte păreri privind subiecte pur istorice controversate, lobby-ul evreiesc nu face altceva decât să incite la ură. Nu contest, dar nici nu pot accepta necondiţionat orice inepţie, doar pentru ca aşa spune „legea”. Nimeni nu poate nega crimele comise de evrei împotriva românilor în anul 1940. Pentru asta trebuie condamnat întregul popor evreu? Categoric NU! Trebuie condamnat întregul popor român pentru faptele comise de unii dezaxaţi? La fel de categoric, NU! Abuzuri au fost de ambele părţi, dar se impune, obligatoriu, şi analiza temporală a derulării evenimentelor. Citez: „nu chiar toţi evreii care au scris despre cauza „masacrării din senin” (!?) a evreilor de către români, între 1941 şi 1943 ignoră cu o superioritate de rasă inadmisibilă […] adevărul istoric, cronologic:
– întâi, 28 iunie -3 iulie 1940 – a avut loc părăsirea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa; în timpul evacuării tragice, victime au fost românii şi doar ei […] agresiunea din partea evreilor, nu a ruşilor ocupanţi, agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-românească, anti-goimi, anti-creştină (încălcarea Poruncii a 6-a!) în timpul evacuării militarilor, a civililor români din teritoriile cedate a semnificat «Ochiul» – prim.
– apoi, după un an şi o zi (la 29 iunie 1941) a fost pogromul de la Iaşi, primul act sângeros, victime: evreii din România (de care Organizaţia germană Todt nu este străină – n.n.). Ce s-a întâmplat după un an de zile, (a fost) inadmisibil, reprobabil, criminal, condamnabil (vinovaţii au fost condamnaţi, mulţi executaţi până în 1951), a fost replică la agresiune: «Ochiul scos» pentru ochiul scos…”.
O asemenea desfăşurare de forţe şi un asemenea recurs la intimidare a tuturor românilor este dincolo de abuz, este crimă la adresa poporului român. Ajunge! Dumnezeu nu este dictator!
Există evrei şi evrei:
– „…adevăruri evidente susţinute de evrei normali: Nicolae Minei-Gründberg, Moshe Carmilly Weinberger, Barbul Bronştein, rabinul Alexandru Şafran, A.L. Zissu, Mişu Benvenusti, Nicolae Steinhardt, Wilhelm Filderman (a cărui declaraţie cunoscută şi sub denumirea „Testamentul lui Fildeman” este ocultată de fabricanţii de istorie), şi alţii. Relevant este şi cuvântul lui Raoul Sorban la înmânarea diplomei şi medaliei „Drept între popoare”: „România s-a dovedit a fi fost nu numai mai puţin speriată de riturile violenţei hitleriste decât alte ţări aflate sub ocupaţia armatelor germane, dar şi faptului că marile mase ale poporului român nu erau ostile evreilor, iar românii aflaţi sub stăpânirea Regatului ungar şi prigoniţi, atât de către organele de stat, cât şi de marea majoritate a populaţiei civile maghiare, au făcut front comun cu evreii.”
– „absenţa documentelor (doveditoare ale afirmaţiilor lor) nu-i deranjează pe: Moses Rozen, Zigu Ornea, Lya Benjamin, Jean Ancel, Andrei Cornea, Michael Shafir, Andrei Oişteanu, V. Neuman, Radu Ioanid, „imensul istoric (sionist) al holocaustului românesc”, autor clasicizat al textului înscris pe Memorialul Coral.”
„Astăzi, în majoritatea statelor europene şi americane, o polemică între autohtoni şi evrei este considerată antisemitism şi se pedepseşte cu ani de închisoare. România nu face excepţie. Concluzia este simplă: „creştinii îşi caută dreptatea în legile lăsate de Dumnezeu, iar evreii în legile pe care şi le fac singuri…”
În condiţiile în care învăţământul românesc se prăvăleşte cu fiecare zi care trece, alţi doritori de bine ai Neamului Românesc, căţăraţi la putere de două decenii, impun promovarea instituţiilor şi cvasi-legiferarea limbii maghiare, într-o ţară unde limba oficială este limba română…
Lasă un răspuns