Românii de pe facebook au vocație la poezie. Gabriela Dangu este uimitoare…

Pe Gabriela Dangu am remarcat-o la lansarea pe facebook a proiectului liric ”Rugă fără sfârșit”. Era prin septembrie 2011când m-am simțit indignat de faptul că imaginea României a ajuns de tot râsul în lume, devenind motiv de sarcozyceală (!), de bășcăleală și pamfletăreală chiar și pe canalele de televiziune franceze, după ce președintele și argații lui politici au declanșat o virulentă campanie antiromânească, rasistă, denigratoare, inoculând lumii impresia că toți românii sunt rromi și trebuie expulzați în ”țigănia” lor, în România… Am fost indignat mai ales pentru faptul că politicienii noștri fac parcă tot ce le stă în putință de 22 de ani să să ducă în derizoriu imaginea României prin fel și fel de gafe și recorduri stupide. Astfel, au fost organizate la porunca lui Sorin Oprescu, un politruc lipsit de inspirație, de bun gust  și decență, unele performanțe penibile în Guinness Book: cel mai lung cârnat, cele mai despuiate crăciunițe, cel mai mare ghiveci… Cât de seci și din topor sunt politicenii noștri!

A fost momentul de revoltă în care am lansat proiectul de anvergură națională ”Rugă fără sfârșit” prin care am invitat românii iubitori de poezie să scrie cât mai multe catrene și să creăm un poem epopeic  fără precedent, dedicat Neamului, Țării și Bunului Dumnezeu. A fost o mobilizare fantastică pentru imaginea frumnoasă, cultă, literară a României în lume.

În doar cinci luni și jumătate de la lansare, datorită entuziaștilor poeți între care Gabriela Dangu s-a implicat cu toată inima ei mare de româncă adevărată încă de la început, fiind una dintre cele mai dedicate și delicate creatoare de strofe pentru originala performanță destinată înregistrării în Cartea Recordurilor, acest adevărat templu liric românmesc a ajuns la 15.000 de strofe, adică la 60.000 de versuri.

Curând aveam să descopăr cu mare satisfacție faptul că buna noastră prietenă din grupul  facebook dedicat îndrăznețului proiect, Gabriela Dangu, nu doar versifică sub formă de catrene tematice pentru ”Rugă”, ci scrie cu temeinicitate, cu sensibilitate, cu maturitate și  originalitate versuri de o rară gingășie, adevărate desfătări  literare de mare vibrație sub formă de trăiri lirice, meditative și contemplative prin metafore superb meșteșugite și atent șlefuite.

Dovedindu-se de o discreție și modestie de excepție, cum rar ne e dat să mai întâlnim în aceste vremuri de asalt al vulgului și oportunismului, Gabriela Dangu a evitat să ne vorbească despre sine, să se pună în lumină chiar și în împrejurările unei întâlniri de grup, întâlnire în care suava, grațioasa și distinsa prietenă m-a uimit, ne-a uimit. Știm din informațiile de la profilul ei de pe pagina facebook faptul că nu mai este la prima tinerețe, dar vă jur că această femeie arată teribil de tânără deși a trecut prin experiențe mari consumatoare de frumusețe și prospețime și provocatoare de riduri, de înăspriri, de îmbătrânire timpurie.

Urmărindu-i discret stările sufletești, citindu-i poeziile nu doar cu ochi de poet, ci și de  biolog, una din meseriile mele, și analizându-i stările sublime, escapadele spirituale în alte dimensiuni, pretinzându-mă un bun  psiholog datorită experiențelor vieții și contactelor cu oamenii dincolo de aparențe, am înțeles spre bucuria mea de ce această umitoare doamnă, aflată la vârsta maturității depline, arată foarte tânără. Din poezii și din puținele sale cuvinte despre sine pe care cu greu i le-am smuls, am reușit să dezleg misterul  conservării tinereții și frumuseții speciale, trupești și sufletești, să deduc rețeta elixirului de care toți avem nevoie:

”…Am strâns și eu un pumn de versuri.Te rog, dacă ai timp și plăcere, uită-te peste ele și spune-mi părerea ta la care țin foarte mult…În legatură cu autoprezentarea:.sunt un suflet care se scrie și se cunoaște pe sine prin versuri, se descoperă și se înțelege pe sine prin rimă, ritm și incantația cuvintelor. O ființă care prinde curaj să iasă la lumină scriind, să fie și mai mult ea însăși și mai bună, să iubească și să se iubească, un suflet care își revarsă amarul, dorința și fericirea prin poezie. Sunt autoarea propriului meu suflet. Am trăit fiecare cuvânt pe care l-am scris și datorez acest lucru unui suflet foarte drag mie. Am scris cu sufletul….”

Așadar, rețeta mirificului elixir pe care Gabriela Dangu îl prepară după o rețetă specială este iubirea! Dragostea purificată în amestec rafinat cu poezia și credința. Credința în Dumnezeu, în Om șiîn Sine prin Poezie! Gabriela Dangu, este, întradevăr, autoarea propriului ei suflet.

 

Sunt…

(adaptare pentru ”Rugă fără sfârșit”)

Sunt…și-am vrut să-mi las cuvintele s-atîrne
desupra de gânduri eterne,
peste copaci și ziua însăși se cerne,
fără a spune, a alege, a discerne…

Sunt…și-am vrut să mă petrec în noapte,
s-alerg cu luna printre munți de șoapte,
plecări, veniri și maluri sparte,
petreceri dinspre viată catre moarte…

Sunt…și-am vrut apoi să tac aste cuvinte
în surde rugi și mute labirinte,
în maini întinse către cele sfinte,
am sfărșit lângaăveacuri, în morminte…

Sunt…și-am vrut să mă prefac în stele,
în umbră de argint. Când ard în ele
împart cu praful dintre milenii dorurile mele
să le împrăștii, după…în furtuni stinghere…

Dacă-aș putea…

Dacă-aș putea te-aș face dimineață,
Să mă trezesc în zori cu tine-o viata,
Să beau cafeaua cu-a buzelor dulceață,
Și-apoi să ne-nvelim tăcuti în ceaață.

Dacă-aș putea te-aș face amiază,
Și n-aș dormi, cu tine aș rămâne trează
Să ne scăldăm în a soarelui caldă rază,
Să-l ascultăm cum în furtuni vibrează.

Dacă-aș putea te-aș face seară
Ca tu sa mă-nvelești cu înserare,
Să ma îmbraci în voal de val și mare
Când fi-vor negre gandurile-amare.

Dacă-aș putea te-aș face noapte,
În tine să adorm răpusă și în șoapte
Să ne-mpletim în ganduri rupte
Și să ne desenăm cu patimi multe …

Dacă-aș putea te-aș face iarnă,
Ce-ncepe-n mine vag să se aștearnă
Și să mă viscolească și mi-e greu
În lacrimi de zapadă și-n rece curcubeu.

Dacă-aș putea, te-aș face primavară,
În tine să renasc ca prima oară
Cu brațele de ghiocei ce mă- nfioară,
Sărută-mi sufletul ce-ncepe să mă doară!

Dacă-aș putea te-aș face vară,
Și cald cu razele-ți mă înconjoară
Cu gândul și privirea ca odinioară,
Și pierde-mă în tine fără să mă doară.
Dac-aș putea te-aș face toamnă
Și ale tale gânduri în mine să adoarmă,
Să mă afund cu tine în adânc de mare calmă,
Îmbrățișându-ne să plângem cu sufletul în palmă…

Dacă-aș putea te-aș face întindere de cer,
Spre tine liberă ca pasărea să zbor,
În tine să mă pierd ca într-un vis stingher
Și-n veșnicie să mă spulber și să pier…


Eu pot să te iubesc în mii de feluri

Eu pot să te iubesc în mii de feluri
Când mă privești, când mă săruți, când taci
Dar…nu te pot iubi când plânge cerul;
Eu te iubesc când îl împaci.

Eu pot să te iubesc și zi și noapte,
Când îmi șoptești că mă adori, când îmi zâmbești,
Dar…nu te pot iubi când timpul ne desparte;
Eu te iubesc așa cum ești.

Eu pot să te iubesc când mă îmbracă norii,
Cand mă acoperi cu îmbrățișarea ta,
Dar…nu te pot iubi când tu permiți ninsorii
Să se aștearnă peste toamna mea.

Eu pot să te iubesc în pragul diminetii
Când ochii-ți sunt închiși de vis frumos,
Dar…nu te pot iubi când Zâna Ceții
Își lasă peste lume voalul ticălos…

Eu pot să te iubesc și peste timp,
Când e frumos sau când în lume e stihie,
Eu te iubesc în orice anotimp,
Eu te iubesc o clipă cât o veșnicie.

Eu pot să te iubesc în fel și chip…
Cum pot să te iubesc nu are importanță,
Dar…nu mai există nici un “dar”,
Numai iubirea noatră are relevanță.

Mi-am ales mormântul…

Iubitul meu, în mare tu să mă îngropi,
să mă duci în adânc spre răsărit,
să nu-ți ferești fața de stropi
și valul să-ți aducă-aminte că te-am iubit…

Mai poți să-mi sapi mormântul între stele
sau lângă luna ce sfioasă ți se-arată
și când ridici privirea spre cer și înspre stele
să îți aduci aminte de mine încă-o dată…

Sau poți să mă îngropi în zile,
în ore, în minute, în secunde
când răsfoiești tăcut în calendarele cu file,
în mintea ta să pot din nou pătrunde…

Cum aș putea opri o veșnicie timpul
Și vremea-n loc s-o fac să stea?
Mă vreau blocată-n anotimpul
în care între noi nu exista cealaltă ”ea”…


Pagina ta de iubire

Sunt pagina de carte…
Cândva eram albă și goală
Și nimic nu era scris pe mine,
Nimeni nu știa ce am de oferit,
Ce se-ascundea în mine albă și goală.
Nimeni nu mă voia,
Nimeni nu mă chema, fiindcă nu scria nimic pe mine.
Odată, din plictiseală,
Dezgustat de zilnica rutină,
Ai început saămă acoperi,
La început timid, cu scris dezordonat,
Așa, doar într-o doară…
Pe masură ce mă descopereai,
Surprins,
Acoperindu-mă
Ai început să mă scrii mai repede, mai repede…
Iubito, mi-ai spus…
De atunci, cuvinte neintelese au căpătat un sens,
M-ai acoperit cu săruturi,
Cu îmbrățișări,
Ți-ai scrijelit pe mine iubirea pentru mine…
Mii de pagini m-ai scris tot astfel,
Apoi, dintr-o dată, ai început să izbești cu grelele cuvinte
Aiurea, cu grelele și colțoasele cuvinte…
Și, brusc, te-ai oprit din a mai scrie pe mine
Și deși nu m-ai dat atunci laoparte, nu m-ai aruncat de tot,
M-ai păstrat în apropierea pernei tale, pe noptieră,
Să mă ai, cumva, aproape,
Să te asiguri că cineva, totuși, te iubește…
Nu îmi vorbeai deloc…
Mă priveai din când în când
Sa te asiguri că încă mai sunt a ta, acolo,
Că nimeni nu m-a luat de la tine…
Mă mai mângâiai duios uneori, cu vârfurile degetelor,
Abia atunci am înțeles că terminasei de scris pe mine iubirea…

Stranie apariție

În veșnicia de dinainte de a te cunoaște,
Când însăși clipa nu însemna nimic,
De dorul tău purces-am a mă naște
Din moarte și din al vremii apendic.
Sătul în deznadejde și în nemurire,
Tot rătăcind prin ceruri în singuratate,
Se devora pe sine-un suflet fără de simțire
Lăsându-se pe sine prizonier în moarte…

Un soare-abia mijind timid îl naște aurora
Împins de vântul care suflă rebel, avid
Și aripi îmi dădea spre sufletu-mi din prora,
Fără să țină seama cât era de putred și livid…

O rază de iubire fară de tărâmuri
A aparut deodată cu tine nefiresc.
Era venirea ta dezlănțuită-n fumuri.
Mi s-a părut firesc și furtunos să te iubesc…
Sunt…

(grupaj pentru poemul ”Rugă fără sfârșit”)

Sunt zâmbet, sunt nor, sunt vis,
Sunt brațe întinse în paradis,
Sunt patimă, iubire, pahar de vin,
Sunt ură, disperare, sunt venin…

Sunt lacrima ce curge pe obraz,
Sunt nerăbdare, sunt răgaz,
Sunt speranță, sunt dor,
Sunt pași mărunti în viitor…

Sunt inimi frânte, sunt dezamagiri,
Sunt vorbe calde, sunt iubiri,
Sunt dor de tine, sunt fiori,
Sunt peste stele, sunt albaștri nori,

Sunt verde, sunt scoarță, sunt pom…
Sunt nepăsare, sunt neom,
Sunt pasiune, sunt dorință,
Sunt pacoste, sunt neființă,

Sunt libertate, sunt prizonier…
Sunt dragoste, sunt senin cer,
Sunt chip pierdut în voia sorții,
Sunt frica dinaintea morții…

Sunt toate câte sunt și sunt niciuna…
A ta pierdută pentru totdeauna,.
Sunt piatra arsă, îmi ești joc,
Sunt nenoroc, îmi ești noroc

Sunt vinul roșu, îmi ești vii,
Sunt surâs candid, tu eșticopil,
Sunt sălbăticie, tu ești murg,
Sunt ramuri goale, tu rod în pârg.

Sunt sămânță, tu îmi ești livezi,
Sunt soare, tu îmi ești zăpezi,
Sunt furtună, tu îmi ești cer senin,
Sunt nemărginire, tu divin!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*