Ieri m-am întîlnit c-un canibal, că om nu pot să-i spun. Acesta mă aștepta surîzînd la intersecția bulevardului Ștefan cel Mare și Sfînt cu strada Iurie Roșca (fosta A.S. Pușkin).
Acolo canibalul cu chip întîmplător de om mi-a SIS că șeful său, dl Vladimir, m-ar mînca de talentat și vertical ce sunt și-mi stabilește o întîlnire de Vis între ciocănitoarele de pe Calea Basarabiei mele, numărul care doriți.
În zece minute eram printre ele. Tremuram de frig ori de frică, încă nu pot să-nțeleg.
Aștept cinci minute în plus. Vladimir Filat, cel care mi-a promis cîndva, în antichitatea post-modernă a Basarabiei, că mă va naște ambasador în Uganda, nu se-aude de nicăieri
triluind.
Aștept zece minute în plus. Vladimir Plahotniuc, cel care mi-a promis cîndva, în epoca mezozoică a paracopitatelor dezinvolte, că va susține editarea Operei Complete a unui
scriitor preclasic contemporan, nu se vede de niciunde zburînd.
Aștept 15 minute în plus. Vladimir Voronin, cel care mi-a promis cîndva, în viitorul trecut, că mă va împodobi cu uitările toate, nici se vede, nici se aude de pretutindeni
căzînd. Și cînd tocmai hotărîsem să las înlăcrimate ciocănitoarele-n bikini și botfori cu toc înalt de pe Calea Basarabiei mele, iată că mă bate cineva vladimirește pe umăr.
Of , of, of și iarăși of!
În fața mea era chiar Nefericitul Vladimir, cel care, ca printr-un miracol, se pricopsise cu o ditamai Tăcere aleasă din marea invazie nesățioasă de tăceri.
– Am întîrziat un pic, dar odată ce ti-am promis accesul în rai contra știi tu ce, iată că l-am și adus,- rosti cu pioșenie inimaginabilă generalul ca un mitropolit sau viceversa.
Și începu să se caute prin buzunare.
Am devenit V. Ioniță pe loc repaos. Ca un V. Streleț n-am mai știut ce să îndrug.
Care rai?
Care permisiune?
Care întîrziere?
Rîvneam să strig cît îmi permiteau Filat, Plahotniuc și Voronin de tare și
nu găseam în eparhia limbii mele române nici măcar un cuvînt.
Din cauza frigului sau fricii, nu mai știu, la un moment, fără să vreau, am făcut dintr-un ochi spre Tăcere. Spre Tăcerea ce atîrna de colecția de carduri a Preanefericitului Vladimir
și-și țuguia buzele a nerăbdare… Și cînd simțeam că de frig sau de frică, totuși, mi se înroșea tot mai mult sentimentul profund național, brusc simt că mi se agață de lipsa cardului personal Tăcerea din dreapta ÎnaltPreaNefericitului.
Slab de fire și fără tărie de… caracter, n-am avut de ales. În mai puțin de zece minute mergeam deja prin oraș, furișat între demonstranții zgribuliți, adunați la intersecția bulevardului Ștefan cel Mare și Sfînt cu strada Iurie Roșca (fosta A.S. Pușkin) și explicam, fără să fiu întrebat, tuturor, că, vorba cîntecului, am fost la cîrciumioară, la șosea, eram singur și-l așteptam pe dl Vladimir, cînd m-a acostat… mortal astă Tăcere.
Și de atunci am fost numai al Ei!
Lasă un răspuns