Nu pot spune că mi-ar fi cumetru sau că ne-am bătut pe burtă. Îl cunosc în măsura unor “măsuri” de la Uniunea Scriitorilor, de la nişte lansări de carte de prin sate mai îndepărtate ori mai apropiate. Am stat alături la nişte mese şi în satul meu natal, am schimbat nişte vorbe şi cam atât. Se jura într-o zi că mi-a citit romanul şi i-a plăcut, dar mai mult de şase rânduri din a sa “Istorie…” nu mi-a acordat nici în ediţiile adăugite şi revăzute. Nu mă supăr pentru că îmi ştiu locul din muzeul casei mele, unde am şi un şoarec bleg pe post de director, care dacă scapă de motan va huzuri la poalele bibliotecii, unde se alterează caşcavalul din capcana chinezească deloc concurenţială cu stilourile din această ţară.
Vorbeam, pare-mi-se despre maestrul Cimpoi alias academicianul tuturor academiilor din partea balcanică a globului pământesc, cum ar zice un vechi deputat şi prin Seliştea lui uitat.
Îl privesc uneori şi zăresc în Cimpoi copia fidelă a lui Nicolae Sulac. Nu la chip, nici la umblet, pentru că Sulac umbla mai mult cu mâinile la spate şi cu a sa cravată mereu slobozită la gât ca să nu i se sugrume cântecul sau să-i stea vreo glumă în gât, cum a păţit-o Isadora Duncan, concubine lui Esenin, când o eşarfă neruşinată s-a aninat în roata maşinuţei şi a strangulat-o. Apropo, dacă veni vorba de această frumuseţe de femeie, de care s-a îndrăgostit marele poet şi totodată un neîntrecut boem al bistrourilor şi tavernelor din Moscova şi Piter, apoi vom spune că în recentul film despre zănatecul poet, Isadora apare oarecum umbrită. Mă ierte maestrul Cimpoi că mă abat de la temă, dar s-o luăm niţel în seamă şi pe Duncan, care nu va eclipsa deloc chipul monumental al academicianului Cimpoi.
Aşadar, frumoasa dansatoare, ştiindu-şi preţul şi voind să lase o urmă pe acest pământ, ca şi toate visătoarele lumii, şi-a scris biografia printre sughiţuri şi ofuri de dragoste. S-o ascultăm niţel:
“În primăvara anului 1921 am primit telegrama următoare din partea Guvernului Sovietelor: “Numai guvernul rus poate să vă înţeleagă, veniţi la noi: vă vom face şcoala”. Privindu-mi casa pustie, pustie prin plecarea arhanghelului meu, pustie de speranţă şi de dragoste, am răspuns: “Da, voi veni în Rusia, îi voi învăţa pe copiii voştri arta mea; cu singura condiţie: să-mi daţi un studio şi bani necesari pentru a lucra”. Răspunsul a fost “da”; m-am găsit, aşadar, într-o zi, pe bordul unui vapor pe Tamisa, părăsind Londra spre Reval, poate spre Moscova. Înainte de a părăsi Londra, m-am dus la o prezicătoare, care mi-a spus: “Pleci într-o călătorie lungă. O să ai aventuri caudate, o să ai griji, o să te măriţi…”
La cuvântul “măriţi” am interrupt-o râzând: “Eu, eu , care am fost întotdeauna împotriva căsătoriei?! N-o să mă mărit niciodată!” Ghicitoarea îmi răspunse: “Aşteaptă şi o să vezi”: În timpul călătoriei aveam un sentiment de detaşare, cum trebuie să aibă un suflet după moarte, când pleacă spre alte sfere. Mă gândeam că las în urmă, pentru totdeauna, formele de viaţă europene. Credeam sincer că statul ideal conceput de Platon, Karl Marx şi Lenin îşi găsise acum, printr+un miracol, întruchiparea pe pămînt. Eram gata să pătrund pe tărâmulideal al noii orînduiri, cu toată energia fiinţei mele, după decepţiile încercărilor făcute în Europa pentru realizarea visurilor mele de artă. Nu-mi luasem cu mine nici o rochie. Mă vedeam petrecîndu-mi restul vieţii îmbrăcată cu o bluză de flanelă roşie printre tovarăşii îmbrăcaţi cu egală simplicitate şi plini de dragoste frăţească. Pe măsură ce vaporul înainta spre nord, priveam în urma mea cu dispreţ şi milă vechile instituţii ale Europei burgheze, pe care o părăseam, aveam să fiu un tovarăş printre tovarăşi, aveam să lucrez, după un plan vast, pentru generaţia de oameni noi. Adio, inegalitate, nedreptate şi brutalitate a unei lumi care făcea imposibilă şcoala mea! Când, în sfârşit, vaporul sosi, inima îmi bătu de bucurie; iată, gândii eu, “noua lume” minunată care a fost creată; iată “lumea tovarăşilor”; iată visul care a fost conceput în capul lui Budha; visul întrezărit în cuvintele lui Christos; visul ce a fost speranţa supremă a tuturor marilor artişti…Intram acum în acest vis, pentru ca munca şi viaţa mea să conteze de acum înainte…Adio , lume veche! Lume nouă, te salut!”
Degeaba n-a ascultat prezicerile şi înzadar se bucura de raiul bolşevicilor. Sfârşitul a venit pe neaşteptate, au ajuns-o blestemele. În copilărie scotea ochii păsărilor, îneca pisicii, omora tot ce se mişca sub picioarele ei.
În 15 septembrie 1927 ziarul „Petit Parisien” titra în”Eşarfa ca o ghilotină”: „Ieri seara Isadora Duncan a plecat să se plimbe cu autompbilul de curse. Dar eşarfa purtată în jurul gâtului şi care flutura în spate, s-a agăţat de roata din urmă şi s-a înfăşurat pe ea. Înainte de a putea striga sau a face un gest, a fost strânsă atât de tare, încât a murit aproape imediat, strangulată. Eşarfa a continuat să se înfăşoare, capul Isadorei basculă şi sfârşi prin a cădea pe şoseaua Promenade des Anglais. De acolo, capul ei a fost ridicat mutilat şi plin de sânge”…
S-o lăsăm pe Isadora Duncan în pace, în nesfârşita ei adormire şi tragedie şi să revenim la Cimpoi pe care l-am asemuit cu Sulac. Şi nu întâmplător. Academicianul ca şi ambasadorul cântecului popular e numai ochi şi urechi la ceea ce spune interlocutorul, nu se uită după vrăbii ca Tudor Tătaru când discută cu cineva,ci aruncă imediat replica bună, concisă şi la ţanc.
Da, neîndoielnic, e un fel de Sulac, dar cu un intelect răsucit din fir de carte. Dar şi Sulac dacă ar fi avut vreo universitate ar fi fost mai puţin spontan şi chiar mai puţin intelectual.
Cimpoi, pe lângă faptul că e dobă de carte, are şi o memorie fenomenală. Domnia sa boierul, mai e şi un boem de elită. Nu a sprijinit stâlpii cafenelelor de pe la Capşa, nici la Bolta Rece n-a stat mult, doar în treacăt, dar unde se duce să reprezinte marea noastră uniune scriitoricească, nu ne dă de gol. Este un fin degustator de vinuri albe, seci. La degustarea de vreo 12 ore în şir, nu-i ţine nimeni piept. Nici chiar renumitul amic al lui Bachus, marele prozator, autorul celebrelor romane „Îngerul a strigat” şi „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”—Fănuş Neagu. Poate Păstorel alias Al.Teodoreanu, renumit epigramist şi gramist, kilogramist, litrist de ocaua de Cotnari, s-ar fi pus pe băute la băruşteanul Uniunii, dar soarta nu i-a întorlocat la o masă nici la un zaiafet, pentru că atunci când Cimpoi avea 20 de ani şi muncea la gazeta din Lipcani şi nu putea trece Prutul nici călare nici pe jos, Păstorel se stingea într-un oraş enorm, pe o mărginuţă de pat de spital şi îşi stingea ultima sete tot cu un bălai de Cotnari din pivniţile călugărilor de la „Buciumul” din Iaşi, unde într-o butie de stejar în care ar fi încăput apa din toate fântânile din Larga natală a lui Cimpoi, Gheorghiţă, Urecheanu, Pavliuc Arsen şi Pavliuc Vitea, Ţâbuleac Ioan şi alţi oameni învăţaţi.
Lasă un răspuns