Politizarea libertăților

În general, pentru un profan  este greu de stabilit prioritatea libertății față de drept sau a dreptului față de libertate, deși istoricește nu este loc pentru dubii. În ce mă privește, cred că dreptul a decurs din judecata libertății și din nevoia reglementării ei, ulterior asumându-și prerogativa de a o conduce prin conduită spre un anumit orizont și, simultan, de a o menține la un numitor comun.

Îngrădirea unui abuz de libertate, mai ales când astfel se prejudiciază libertățile celorlalți, a impus însă  norma de drept (generală, impersonală și obligatorie). Aceasta, indiferent dacă a fost cutumiară, morală sau religioasă, a civilizat lumea prin teama de sancțiune – pentru unii, prin dispoziție – pentru alții, dar prin ipoteză – pentru toți. Experiența a demonstrat că o libertate abuzată este prin sine categoric nemeritată și în fapt s-a impus a fi sancționată. Sfera libertăților umane, oricât dinamism social exprimă, în diacronia ei, s-a rezumat la planul conștiinței, la planul exprimării, la planul autodeterminării și la cel al asocierii liber consimțite, ca în filosofia lui Mill. Orwell găsea precăderea libertății în exprimare (dreptul de a le spune oamenilor ceea ce nu vor să audă), Seneca o găsea în planul moral (orice act moral este un act voluntar), Cioran o vedea în autodeterminare (a vrea să fii liber înseamnă a vrea să fii tu însuți), iar Petre Țuțea o asocia cu transcendentul (libertatea omului fiind partea divină din el). Opțiunea romană a libertății (sine Justitia, nula libertas) fusese promovată ca principiu de drept prin Cicero și în același spirit o prelua și Goethe (poți trăi într-o libertate adevărată și totuși să nu fii liber).

E adevărat, uniformizarea stânjenește dezvoltarea (liberă) a individului, dar sunt situații de excepție care reclamă și legitimează scurte ingerințe până și în sfera privată a acestuia, doar pentru a-l determina să-și asume răspunderi. Când protestezi împotriva unui drept ești categoric în situația de a nu-l merita  fie că nu-l înțelegi, fie că ingerințe de altă natură te determină să o faci. Desigur, am în vedere recenta acțiune în instanță a unor părinți împotriva OMECTS nr. 3064/25.01.2012 privind înscrierea copiilor în clasa pregătitoare. Instanta a respins acțiunea și nu se putea altfel fiindcă nu poți fi în spiritul ciceronic al dreptului decât asumându-ți răspunderi, lucru la care românii sunt și așa îndărătnici. Ori acum (oare chiar fără nicio legătură cu ultimul puseu al Pieții Universității?) avem un caz special de politizare a libertății și nu de refuz al ei din lipsă de orizont și de determinare.

Clase pregătitoare sunt peste tot unde se conștientizează nevoia evitării unui prag între secvențele procesualității. A se vedea modelul israelian, cel englezesc, cel german – ale căror performanțe polarizează aspirațiile unor părinți din România care-și trimit copiii acolo la studii, dar nu ezită să-i determine pe alții să protesteze împotriva strădaniilor de aliniere ale sistemului românesc de învățământ.

Or, dacă este o problemă în învățământ (și, vai, câte sunt!) aceasta este că nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Introducerea justificată a alocațiilor bugetare în funcție de numărul de elevi a deschis o concurență neloială între unitățile de învățământ, unele dintre ele „furând startul” și înscriind în clasele pregătitoare și în clasa I copii din zonele de arondisment ale altor școli (uitând să dea și posturi didactice libere), cu toate că și acestea au colective de cadre cel puțin la fel de performate. M-aș fi așteptat de la părinți să gândească în avantajul copiilor lor și să nu-i ducă în aglomerările care pot crea și efecte nedorite (prejudiciul educativ prin aglomerarea claselor, insuficienta distribuție a „profitului” educațional, creșterea riscului de eșec etc.). Și despre toate acestea, opoziția tace până și atunci când își trimite în campanie pe micile ecrane aceiași îndoielnici ministeriabili.Unde este norma de drept generală, impersonală și obligatorie? Nici măcar în discursul demagogic. Orwell avea dreptate, dar nu se gândise și la români.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*