Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…
Scopul şi motivul apariţiei acestei lucrări este foarte bine reflectat în „Lămurire asupra ediţiei” unde se arată adevărul „că nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă, nici o făclie aprinsă să stea sub obroc. Tot astfel, nu se cuvenea ca viaţa Părintelui Gheorghe Calciu să fie tăinuită, ci pusă în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din neamul său”. În altă ordine de idei, scrierea de faţă este alcătuită din „Predoslovie”, „Lămurire asupra ediţiei” şi patru părţi, intitulate: „Viaţa este Hristos”, „În prigoniri adeseori”, „Exilul”, „Moartea nu există”, la care se adaugă „Addenda” – cu „Testament”, „La un an de la adormire” şi „Bibliografie – Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Cartea mai este completată la urmă şi cu câteva fotografii, ce reflectă unele secvenţe şi evenimente din viaţa Părintelui.
Lucrarea cuprinde mai întâi, înregistrarea unui interviu pe care Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa i-l luase Părintelui Gheorghe Calciu cu patru ani şi ceva în urmă, pe parcursul a trei zile de împreună-călătorie prin ţară. Iar ostenitorii, mai bine spus ostenitoarele Mănăstirii Diaconeşti – Bacău, care au compus şi structurat cartea au constatat „cu mare bucurie că interviul, cu o durată de şase ore, era de fapt, o incursiune amănunţită în viaţa părintelui, din copilărie până în momentul expulzării din ţară, în august anul 1985” – maicile nefăcând altceva decât să transcrie materialul, completându-l cu informaţii din alte interviuri şi articole. În continuarea cărţii, cercetându-se fondul de manuscrise al Arhivelor CNSAS, au fost găsite şi câteva fragmente de manuscrise ale Părintelui, confiscate în anul 1979, înainte de a doua sa arestare. „Ele cuprind relatări ale unor episoade din prima detenţie şi din timpul activităţii de preot profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. Le redăm ca atare în partea a doua a cărţii, ca o completare la informaţiile cuprinse în interviu. Tot aici am inclus extrasele din dosarul de urmărire al Părintelui Calciu de la CNSAS, extrase, selectate şi adnotate de Monahul Moise. Precizăm că scopul nostru a fost să întregim, prin aceste informaţii, anumite aspecte din viaţa şi activitatea Părintelui Gheorghe Calciu, arătând că drumul Părintelui spre Împărăţie a urmat calea pe care Domnul Însuşi a avut-o: Părintele Calciu Dumitreasa a fost în iad cu sufletul, dar l-a biruit în Iisus Hristos şi s-a făcut părtaş la Înviere. Rămânea să mai acoperim perioada exilului în America. Pentru aceasta ne-am adresat familiei Părintelui, precum şi credincioşilor din Parohia „Sfânta Cruce” din Washington D.C., unde sfinţia sa a slujit în ultimii aproape douăzeci de ani. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă eţi avea dragoste unul faţă de altul”. Şi am cunoscut că aceştia erau cu adevărat ucenicii Părintelui Calciu. În câteva zile, toată comunitatea de la „Sfânta Cruce” s-a mobilizat. Fiecare avea ceva de spus despre Părintele. Două suflete generoase s-au ostenit să adune şi să ne trimită toate aceste mărturii. Cu încuviinţarea lor, ne-am luat libertatea de a selecta şi organiza meterialul potrivit cu concepţia de ansamblu a cărţii. Am adăugat la sfârşit scrisorile dictate de Părintele, înainte de moarte, către familie, enoriaşi, către Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Valeriu Anania – căruia, printre altele i-a spus ca „Dumnezeu să Vă dea tăria cugetului şi arma cuvântului să evitaţi pe cât posibil unui om, răutăţile care încep să atace tot mai violent adevărurile credinţei noastre ortodoxe şi să Vă lungească zilele spre slava Sa. Amin”; apoi către Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu şi Mănăstirea Diaconeşti, ultimele trei netipărite până acum, precum şi câteva însemnări făcute de cei apropiaţi, la un an de la adormire”, cum ar fi: preoţii Iustin Pârvu, Amfilohie Brânză, Adrian Beldianu, Nicolae Tănase, Monahul Filotheu, apoi domnii Demostene Andronescu, Erast Călinescu, Lucian Popescu. Aşadar, această carte – ce are câte un citat scripturistic drept motto la începutul fiecărei părţi – ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Aşa stând lucrurile, cartea de faţă este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare şi teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au avut foarte mult de suferit, adică atunci când statul român, comunist şi ateu, foloindu-se de instituţii diabolice şi draconice precum securitatea şi închisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni creştini, aflaţi atunci printre noi; căci „comunismul a umplut cerul de Sfinţi – zice Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc. În altă ordine de idei, lucrarea aceasta, cu adevărat mărturisitoare şi folositoare, mai cuprinde o scrisoare deosebită adresată de către Ioan Ianolide Părintelui Gheorghe Calciu – la 08 august anul 1985, având o valoare inestimabilă şi de-a dreptul profetică şi testamentară, drept pentru care, în memoria şi a unuia şi a celuilalt o redăm în cele urmează, în întregime: „Frate Calciu, Preamărit să fie Hristos prin miile de sfinţi şi martiri ai acestui veac, în rândul cărora ne-am aflat, şi pe unii dintre ei i-am văzut şi-i mărturisim lumii spre pocăinţă. Preamărit să fie Hristos pentru milioanele de victime creştine ucise de furia caiafică, pe care-i purtăm în sufletele noastre şi-i mărturisim lumii, spre trezire. Preamărit să fie Iisus Hristos prin zecile de milioane de victime omeneşti, cel mai cumplit genocid al istoriei, pe care lumea nu-l ia în considerare. Dar noi vrem să salvăm lumea de un asemenea destin, deci o chemăm la realitate. Creştinătatea şi omenirea întreagă trebuie să se trezească, cât timp nu e prea târziu. Oamenii să se teamă nu de aceia care ucid şi iau viaţa, ci de aceia care ucid sufletele, transformând viaţa în iad veşnic. Trebuie făcuţi să înţeleagă realitatea crudă şi incredibilă a vremurilor noastre. Iisus Hristos şi Antihrist dispută puterea acestei lumi. De nu vom fi vrednici de Hristosul ce vine, de Hristosul ce este, de Hristosul înflăcărat în luptă cu Antihrist, vom fi pierduţi şi omenirea va cunoaşte un rău şi mai grav, de o întindere catastrofală. Creştinătatea are deplina răspundere pentru mântuirea întregii lumi şi trebuie să şi-o asume… Domnul Iisus, Maica Preacurată, toţi sfinţii dintotdeauna să fie cu tine, spre slujirea lui Iisus Hristos şi a oamenilor!” – Ioan Ianolide, 8 august anul 1985. Cu alte cuvinte, această scriere constituie o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu multă umilinţă şi fineţe dar şi conştiinţă misionar-apologetică, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor”, căci aceşti martiri contemporani au supravieţuit în arena „leilor comunişti” datorită credinţei lor nestrămutate în Dumnezeu – Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dându-le celor smeriţi Harul ce sfinţeşte, stăpâneşte şi ocârmuieşte toată făptura!…
Dintre toate relatările despre închisori şi vremurile de prigoană trăite de aceşti oameni în secolul trecut, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Afirmaţiile Părintelui Gheorghe Calciu făcute în alte împrejurări, se potrivesc foarte bine şi aici, căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Iisus Hristos şi de eficienţa pocăinţei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrării acesteia şi toţi eroii închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă (ori la propriu, ori la figurat), au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este coplexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!… Altfel spus, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.
Scriitorul Demostene Andronescu – un vechi prieten mărturiseşte că „Despre părintele Calciu nu se poate mărturisi decât tăcând. „Căci sunt cuvinte care nu cuvântă, şi sunt tăceri ce pot să spună tot”. Mai ales în cazul lui. Dar cum nu tot muritorul poate capta muzica sferelor pentru a i se tălmăci pe înţelesul lui rosturile firii şi deci şi ale omului, va trebui totuşi să-l evocăm, acum şi aici, în câteva lumeşti cuvinte, pe care însă le vom rosti în şoaptă, spre a nu-i tulbura odihna întru Domnul. Curând vom prăznui un an de când acest rugător de performanţă şi ziditor de suflete a plecat să se odihnească puţin în Lumina Cea Dintâi şi să depună mărturie în faţa Celui Atotputernic şi a celor ce nu mai sunt aici, ci s-au mutat în veşnicie, despre sine şi despre nevrednicia şi neputinţele noastre. Cu această ocazie, noi, cei ce l-am cunoscut şi i-am fost aproape, ne vom întâlni cu el în duh şi poate, de vom fi în stare de graţie, îl vom însoţi, tot în duh, într-o ultimă „călătorie prin duhul României”. Pentru mine, apropierea acestei prăznuiri are şi o altă încărcătură. Una specială. De aproape cincisprezece ani, în fiecare toamnă, la sfârşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie, prietenul meu, părintele Ghiţă – aşa îi spuneam noi în intimitate – îmi era oaspete. Venea şi se instala la mine ca la el acasă. Şi ne simţeam bine. Şi eu, şi el. Uneori, când rămâneam singuri, dădeam în mintea copiilor: ne zbenguiam, ne băteam cu perne şi făceam fel de fel de trăsnăi. Asta poate poate pentru că nici eu, nici el nu am avut tinereţe. Cu prilejul acestor vizite, casa mi se transforma în chilie de duhovnic şi în loc de pelerinaj. Venea multă lume să-l vadă şi să-l „pipăie” pe părintele. Unii o făceau doar din snobism, pentru a se putea lăuda în cercurile lor că l-au văzut şi au vorbit „cu popa Calciu”, dar cei mai mulţi veneau sfioşi, mânaţi de reale nevoi sufleteşti. Şi părintele avea pentru fiecare un sfat, o vorbă bună, un îndemn duhovnicesc. Unii, mai ales cei în vârstă, dar şi mulţi tineri, veneau pentru spovedanie. Şi părintele nu refuza pe nimeni. Se închidea cu fiecare într-o cameră şi acolo se sfârşea această Sfântă Taină. După spovadă se întreţinea îndelung cu omul, dându-i poveţe şi spunându-i vorbe de încurajare. Unora le dădea dezlegare, altora canoane şi tuturor sfaturi. Pe toţi îi îndemna să-şi găsească un duhovnic la care să meargă des. Părintele acorda o atenţie deosebită tinerilor, pentru care avea o aplecare specială. Considera că ei sunt „sarea pământului”, dar că, în acelaşi timp, sunt şi cei mai vulnerabili la capcanele şi smintelile acestui veac. Considera de asemenea, că nouă, celor mai în vârstă, ne revine datoria de a le îndruma paşii şi de a le veghea devenirea, fiindcă – spunea el – „lumea de mâine va arăta aşa cum vor rodi ei, şi ei vor rodi numai dacă noi îi vom plivi, adică dacă vom stârpi din jurul lor buruienile care-i sufocă”. Acelaşi interes l-a manifestat părintele Calciu şi pentru tinerii români „desţăraţi”, pe care i-a întâlnit în exilul său de peste Ocean. În cele câteva vizite pe care i le-am făcut în America, am fost plăcut impresionat că Biserica Ortodoxă Românească „Sfânta Cruce” de lângă Washington D.C., în care slujea părintele, era în fiecare duminică plină de tineri, în special, care veneau aici să se întâlnească cu Ţara. Multora dintre ei părintele le era şi duhovnic, şi protector, şi sfătuitor, şi uneori chiar şi în instanţă de judecată, iar ei se considerau, pe drept cuvânt, fiii lui duhovniceşti” – toate acestea, conform relatărilor domnului Andronescu.
Prin urmare, lucrarea în sine este un complex, un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroul cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu a fost niciodată victimă, ci întotdeauna va fi consemnat (alături de ceilalţi), de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!…
Lasă un răspuns