Sublima minoritate: tenorul român Joseph Schmidt

Între atâtea inepţii gomoase şi bine aşezate sub punga de bani a fondurilor europene citesc dintr-un proiect finanţat Phare, Infoturism: «Dezvoltare durabilă prin turism în Carpaţii Nordici», cu popas la Cernăuţi: Personalităţi. Născuţi în Cernăuţi: „Joseph Schmidt (născut în vecinătate;1904-1942), tenor austro-german, de origine evreu.” Şi mă cutremură gângăveala idioată, nesimţită, renunţarea prin analfabetism cultural, în numai 13 cuvinte, la adevărul multor date de identitate, de drept civil, de istorie, de asumare netrucată a valorilor. În 1904, când la 6 martie se năştea Joseph,  sigur că satul Davideni din apropierea Cernăuţiului, locuit în majoritate de români, era sub ocupaţia Imperiului austro-ungar. Români, evrei, ruteni sub ocupaţie. Ca atare, notarul scria actul de naştere conform cutumelor perioadei dar, din 1918, când viitorul mare tenor împlinea 14 ani, şi până în anul dispariţiei sale tragice – 1942, Joseph Schmidt nu a renunţat sub nici o formă la cetăţenia română mai ales în condiţiile în care, sub presiunea ocupării Bucovinei de Nord de către trupele sovietice, toate rudele sale de primă linie: mama, mătuşile, verişoarele, nepoţii s-au retras în România: la Frasin, Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc. Or aceasta demonstrează cu supramăsură asumarea de toată familia Schmidt a cetăţeniei româneşti ca identitate. Navigând pe Internet, găsesc şi alte parascovenii, cum că Joseph Schmidt ar fi fost austriac, austro-ungar sau, cu o uşoară fandare, „un mare cântăreţ evreu”. Sigur, Joseph Schmidt rămâne, de jure, cu originea etnică evreiască dar nu ca „cetăţean evreu”, (cum găsesc subliniat undeva), având în vedere simplul fapt că Proclamaţia de independenţă a statului Israel se face la şase ani după moartea artistului, în 14 mai 1948. Clar cum nordul de Luceafăr, România, cultura naţională are obligaţia istorică de drept de a-şi asuma mult mai clar şi definitiv între marile valori de maximă reprezentare pe Joseph Schmidt, interpretul aşezat fără complexe între primii zece mari tenori ai lumii, alături de Mario Lanza, Caruso, Kiepura, Gigli, di Stefano, Bjoerling… Şi încă ceva, ca să nu mă ia valul. În perioada nefastă de putere la vârf a nazismului în Germania şi nu numai, apartenenţa românească a artistului i-a creat o semi-imunitate de care până şi Goebbels a trebuit să ţină seama ( a se revedea premiera din Berlin, mai 1933, la filmul Un cântec străbate lumea).

Mai mult, conform memorialisticii orale – încă nevalidată de cercetări sistematice, se pare că exact în zilele când artistul era pe moarte (acesta fiind internat în lagărul de emigranţi, din lipsă de documente) un document privind cetăţenia română a lui Joseph Schmidt era în mişcare către Girenbad, pentru a-i asigura libertatea. Şi, ca să închei acest paragraf al identităţii, apelez la ultima scrisoare primită din Israel, de la doamna Renée Abramovici, singura rudă de primă linie rămasă din familia Schmidt:

« Bunica mea – Sara Schmidt – născută Engel, a ajuns în 1945 în Bucovina românească. Ea a venit împreună cu fiicele Reghina Heringer (cu soţul farmacist Leon şi cu fiica lor, Renée, Mali Frechs (cu soţul Isidor, contabil), Betty Stein (cu soţul dr. Elias Stein), cu fiul (Sarei Schmidt) – Schlomo Schmidt – avocat (el a studiat dreptul la Cluj). Fiicele Reghina (cu familia)şi Betty (cu soţul) au venit din Transnistria unde au fost deportate în octombrie 1941 din Gura Humorului. Ele au fost la Moghilău. Fiica Mali (cu soţul) şi fiul Schlomo, bunica S. Schmidt,  au fost în timpul războiului în Cernăuţi datorită primarului român Popovici care i-a lăsat în casa lor (Strada Mircea Vodă 12) în timp ce majoritatea evreilor au fost în ghetto.

Bunica Sara Schmidt a fost cetăţeancă de onoare a Cernăuţilor, datorită lui Joseph Schmidt care a fost sponsorul Casei de bătrâni, orfelinatului şi spitalului. Sara Schmidt a venit cu familia la Gura Humorului unde a trăit 5 ani, până în 1950 (31 mai).  Fiica Betty a murit în noiembrie 1945 la Gura Humorului şi Moli în 1955 – amândouă sunt înmormântate în cimitirul din Gura Humorului. Fiul Schlomo care a fost avocat în Câmpulung s-a căsătorit cu Pepi (care a fost fiica rabinului Hager din Paşcani), au avut o fiică – Sara, născută la 21 iunie 1950. Ei au plecat în 1960 în Israel. Schlomo a murit în Israel şi soţia sa a murit în 1983. Fiica Reghina a locuit în ultimii ani de viaţă la Câmpulung; ea a murit la 31 decembrie 1966 şi este înmormântată alături de soţul ei (mort în 1964) la Câmpulung. Pe piatra funerară a lui Reghina scrie sora lui Joseph Schmidt.»

Prin ΄78 nu ştiu unde şi necum am ajuns în Luceafărul 4 la doamna Rénée Abramovici. Nepoată de soră a colegului meu de microfon, Joseph Schmidt. Unicul mare tenor român al lumii, drapel de geniu ridicat pe tija microfonului. Prieten sigur, netrucat prin nemurire, confesor de emoţii, de comunicare sonoră a sufletului.

Naveta la Câmpulung Moldovenesc, navetă de serial. Vocea aspră, obosită, plăcile unchiului, obiectele, atâtea câte erau, dovezi palpabile, scrisul, vocea, prietenia, starea de priveghi duios peste o tinereţe întreruptă. Soţul, om de litere şi tipografie, boală ascunsă sub zâmbet, copiii şi, în sfârşit, lelea Maria Fetiţari care-i legănase auzul conaşului Jojica, flux şi reflux de balade şi doine, duet între duhul muntelui şi optimismul tragic al marelui tenor.

Am atins, un fel de recuperare a timpului, ultima carte poştală ilustrată pe care, cu doar câteva zile înainte de a muri o trimitea mamei Sara, liniştind-o. Şi poate că, alături de durerea mamei de a-şi pierde fiul, lumină a ochilor, a fost durerea fiului de a-şi pierde mama, prin propria sa pierdere.

Ating şi acum, alăturat scrisorilor, fotografia document: Joseph, unchiul – la pian, pe genunchii săi, la amintirea a numai patru ani, micuţa Rénée.

Erau la Frasin, poate abia întorşi din aventura pădurii învecinate, poate seara, după ce, stinghiile gardului se desdoiseră din apăsarea de public ocazional care se bucura pe gratis de Tiritomba, cântecul relansat în valoarea discurilor de platină de domnişorul Iojica. Pipăi rândurile scrisorii din Beer Sheva:

« În familia Schmidt se vorbea şi limba română; mama Sara, copiii, inclusiv Joseph, vorbeau

şi scriau în limba română. Ştiau poeziile lui Eminescu şi cântau romanţe româneşti (romanţa lui Joseph, preferata, „Să-mi cânţi cobzar bătrân,ceva…”). Joseph vorbea limbile germană, ebraică, română, ucrainiană, rusă, italiană, engleză, franceză.

Fiica Sarei Schmidt, Reghina, a locuit în perioada 1923 – 1940 în comuna Frasin de lângă Gura Humorului. Soţul ei, Heringer a avut farmacia sa proprie şi Renée s-a născut în iulie 1934 la Frasin.  Eu eram mică (4-5 ani) în satul meu natal din Bucovina – Frasin, care era pe atunci în judeţul Câmpulung Moldovenesc, când Joseph Schmidt venea să ne viziteze, să se odihnească în mijlocul naturii pitoreşti, să-şi încarce bateriile atât de solicitate. Mă lua de mână şi mergeam totdeauna pe acelaşi traseu – OBREJA – o pădurice din apropierea casei noastre. Drumul era ca o alee dar nu a trandafirilor ci a frasinilor şi a mestecenilor. Ne aşezam pe un buştean şi Joseph Schmidt cânta aceeaşi melodie TIRITOMBA care mi-a luminat prima copilărie. Joseph Schmidt cânta la pian şi din gură, ferestrele erau deschise şi sătenii se adunau şi ascultau fascinaţi cântecele.

În cimitirul evreiesc pietrele de continuă păstrarea  în prezent a marelui tenor prin mama sa, Sara, continuă să se înmulţească. Se înmulţesc şi aplecările criticii muzicale asupra modelului Joseph Schmidt, marele tenor român încă neodihnit pe locul ce i se cuvine, încă neasimilat suficient ca valoare în propria sa ţară, România! Artistul care, în Olanda, la 5 iulie 1936, strângea sub acoperişul de armonii al cerului nu mai puţin de 35.000 de spectatori, cel mai numeros public pentru un astfel de concert live la acel timp.

A trecut timpul, imprimările s-au topit sub nevolnicia oamenilor şi întâmplărilor, ca un ţărm de mare acoperit de alge neprietenoase. Iar umbra mereu învecinată microfonului, umbra lui Joseph îmi clătina echilibrul sau,  dimpotrivă,  îmi echilibra dezechilibrul.

Lansăm, noi, colegii de radio ai lui Joseph, proiectul Restitutio Joseph Schmidt, deschideam un Centru documentar la Gura Humorului, apărea din Hadera nepotul de văr Carol Schmidt. Comemorare, pagini recompuse, adăugiri, audiţii, fragmente de film, genunchi în orizontala mormântului Mamei Sara. Din nefericire, la invitaţiile trimise pe adresa ambasadelor Austriei, Germaniei, Israelului nu am primit decât răspunsuri evazive, diplomaţia şi ne-asumarea pe de-a-ntregul a unor vinovăţii ale istoriei întărind, pecetluind şi sub această formă lipsa temeiurilor unei alte cetăţenii pentru Marele Cetăţean al Artei, Joseph Schmidt, decât România.

Şi au trecut ani, s-au consumat două ediţii ale unui Concurs Internaţional de Canto „Joseph Schmidt” la Suceava, iniţiator  baritonul Andras Chiriliuc, iniţiativa aşezării unui bust al Artistului rămâne încă suspendată deasupra primăriei din Gura Humorului. În acest noiembrie al căderii unei stele de primă mărime a artei interpretative universale, Joseph Schmidt, continuăm să credem că

Nordul de Ţară, Bucovina,  tânjeşte după asumarea fiului rătăcit tragic în moarte dar nu şi în uitare.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*