Despre Adevăr și Minciună

Vă propunem un text şi un poem semnate de poetul Victor Teleucă. Poemul “Cu sufletul la gură” scris la 23-24 decembrie 1989 şi publicat în “Moldova Socialistă!” la 26 decembrie 1989 şi în ziarul “Adevărul” din România în decembrie al aceluiaşi an, este argumentul forte al adevărului despre V. Teleucă. Acestea confirmă ataşamentul lui faţă de ŢARĂ , poziţia civică (nu a aşteptat ca alţi scriitori până i se va permite să abordeze acest subiect) în momentele grele ale istoriei poporului. Opera-i continuă să ne ofere surprize. Aş adăuga aici că poemul dat este pintre primele, dacă nu chiar primul după cronologie la această temă nu numai în R. Moldova, dar şi în Romania. Imediat ce a fost publicat la Chişinău, de la ziarul “Adevărul” i s-a  cerut permisiunea de a-l publica şi în Ţară. Iata-l așadar pe V.Teleucă şi în ipostaza de participant activ la Revoluţie! Bineînţeles, la masa de scris, aşa cum i se cuvine unui scriitor adevărat. Astfel, plăsmuirile celor cu mintea obtuză se risipesc precum ceaţa în orele dimineţii.

 

Despre Adevăr şi Minciună

 

 ( Nina Parfentie în dialog cu Victor Teleucă,  2000)

 

 

Ce înseamnă a minţi şi ce înseamnă a-ţi uita propria uitare?

– A minţi? A minţi e un lucru care poate fi desemnat în diferite ipostaze. Depinde ce vrei să faci. Cum să minţi, pe cine să minţi şi de ce să minţi? Deseori trebuie să ne minţim noi pe noi înşine, ca la un moment de mare gravitate să putem face un pas hotărât, mai departe, peste un gol, peste un pustiu. Adică să putem trece dincolo de ceea ce ar putea să ne oprească. Ar trebui să fiţi de acord cu mine. Fiindcă marea majoritate din viaţa noastră noi ne minţim, ne minţim cu dragoste, ne minţim cu serviciul, ne minţim cu prietenii.

– Dar de ce?

– Pentru că viaţa ne impune să existăm. Şi atunci ne mulţumim cu ceea ce ni se dă. Cu ceea ce ne dă viaţa  şi dacă viaţa ne-a dat ceva şi nu ne-a dat mai mult, ea putea să ne dea şi mai mult. Ne-a dat mai puţin, dar putea să nu ne dea nimic şi atunci mulţumim şi de aceasta. Şi ne minţim că, da, suntem mulţumiţi, dar în suflet undeva ai fi vrut ceva mai mult. Nu e vorba că e nevoie să ai nu ştiu ce avere. E vorba să ai ceva un mediu, eu ştiu, ai putea să-ţi faci casă din el şi tu să poţi trăi într-o libertate cât e posibil de deplină pentru a-ţi manifesta tu propria ta trăire în comparaţie cu lumea înconjurătoare. Chiar şi atunci te minţi, fiindcă totul se compară cu ceva. Adică ceva se compară cu altceva. Altfel nu există nimic: lucrurile sunt legate unele de altele. Şi aceste lucruri au aşa zise interrelaţiile care le fac să fie egale într-un fel, dar care să existe ca un lanţ interminabil. Fiindcă, dacă n-ar fi aceste interrelaţii, lumea s-ar destrăma şi s-ar duce la fund, s-ar destrăma şi s-ar duce în cosmos.

– Dar e de justificat faptul dacă minciuna serveşte întru apărarea adevărului?

– De câte ori minciuna a apărat adevărul, foarte de multe ori! Minciuna cearcă să apere adevărul. Şi de atâtea ori nu i-a reuşit. Şi de-atâtea ori minciuna s-a dat drept adevăr, ca să apere celălalt adevăr. Dar minciuna s-a băgat în ochii oamenilor nu ca minciună. Ci totdeauna ea s-a băgat ca adevăr. Pe când adevărul n-a pretins niciodată să ţipe, că, iată, eu sunt adevărul. Dar minciuna spune, da, eu sunt adevărul.

– De aceea stă mai des cu regele la masă, în capul mesei?

– Da, vedeţi banul fals. El poate fi aurit şi absolut nu se poate deosebi de cel adevărat.

– De aici vine expresia: a-şi da arama pe faţă?

– Da, fiindcă atunci când se roade această pojghiţă de aur, rămâne arama, dacă nu plumbul, de aicea vine, da.

– Dar de ce adevărul este doar ceea ce se vede?

Adevărul nu este doar ceea ce se vede. Adevărul este doar ceea ce este. Fiindcă ceea ce se vede nu totdeauna este adevăr. Şi adevărul mai poate fi definit într-o formă, un fel de „a fi” adecvat sau a se manifesta adecvat unui anumit lucru. Adică atunci când încercăm să spunem un adevăr, noi trebuie să-l argumentăm, fiindcă adevărul nu poate exista fără argument. Observaţi cât de şubred este acest adevăr, el nu poate exista singur de la sine. El are nevoie de baza aceasta, de corp. El are nevoie să fie susţinut, păzit, apărat. Şi atunci vine argumentul. Pe cât argumentul acesta ştie să-l apere şi dacă, până la urmă, argumentul acesta poate să greşească. Şi se ia minciuna drept adevăr. Fiindcă ar mai putea fi şi altceva: ca argumentul să fie o minciună şi să convertească adevărul spre minciună. Să-l  folosească în sensul că ar putea fi de partea lui. De aceea dacă ţineţi minte din poezia lui Eminescu „Criticilor mei”, Eminescu spune în două rânduri: „Unde vei găsi cuvântul / ce exprimă adevărul”? Structuralismul porneşte de la Ferdinand de Saussure, elveţianul, dar Eminescu a spus lucrul acesta în sec. XIX, mi se pare că înaintea lui Saussure, deşi lucrurile nu s-au luat, eu ştiu, ca argument sau punct de pornire pentru a organiza acest structuralism. El a spus, pur şi simplu, el a vrut să se apere de cei care îl sâcâiau cu criticile lor şi, în loc să spună: „duceţi-vă dracului”, el a spus nişte lucruri geniale, care pur şi simplu nu corespund acestei poezii. Sau vedeţi când spune el acolo: „Toate cer intrare-n viaţă, / cer veşmintele vorbirii”. Păi nu-i teoria ceea de astăzi a lui Derrida, a lui Foucault, a multora altora, care susţin că tot ce ne este dat astăzi este limba şi dincolo de limbă şi dincoace de limbă nu există nimic? Iar lumea întreagă nu e nimic altceva decât un text, o textură? Adică masa este masă, dacă aşa, convenţional, i-am spus că este masă, până ca masa să aibă numele de masă, ea nu există ca atare, chiar dacă este făcută. Dar dacă este făcută, ea este făcută pentru ceva şi acest ceva trebuie să capete denumire. Şi iată de aceea se cere să i se dea un nume. Şi anume datorită acestui nume se face intrarea în viaţă. Prin veşmintele vorbirii. De ce plânge copilul nou-născut, care încă n-are nume? Poate plânge, protestează, îl doare ceva, dar, în fond, el plânge fiindcă vrea să fie intrat, plasat în lume. Şi el abia atunci există când are de-acu un nume.

– Şi totuşi ce e mai bine: să minţi frumos, sau să trăieşti un adevăr…

– Urât ?

Urât, să zic, da.

– Cred că să trăieşti un adevăr urât.

– E mai bine.

– E mai bine, da. Mai frumos e să minţi frumos fiindcă te poţi impune. Te poţi impune celorlalţi să creadă despre tine cine ştie ce. Uite cum vorbeşte el şi încolo şi încoace. Eu aşa ceva n-am auzit, dar ce se întâmplă dincolo de toate acestea că numai el ştie dacă şi el ştie, fiind sincer cu sine. Fiindcă sunt mincinoşi de profesie. De chemare, de vocaţie. Care,  pur şi simplu, mint, născocesc, fiindcă…

Şi un visător poate născoci lucrurile astea.

– Da. Da copilul cum născoceşte? Când copilul începe să vorbească, începe să spună, să născocească, să spună minciuni. Iată acestea sunt minciuni frumoase. El parcă le-a visat sau şi le-a imaginat că a trăit. Dar el, copilul, e curat. Ceea ce se numeşte în latineşte „tabula rasa”, adică tabla pe care nu este scris nimic. Adică memoria lui nu este zgâriată cu creta aceasta cu care scriem noi pe tabla realităţii mai târziu. Ţineţi minte cum, deseori, la şcoală, cu creta în care se nimereşte câte o pietricică, nu se scrie cu dânsa, dar se…

Zgârie?

– Se zgârie, această tablă şi pe urmă ce se întâmplă? Lucru curios: cu cârpa aceea umedă se şterge tot, dar zgârietura rămâne. Există o expresie: m-a luat gura pe dinainte. Adică, ce înseamnă m-a luat gura pe dinainte? Adică, am spus un adevăr fără să mă gândesc că l-am spus. Gura păcătosului adevăr vorbeşte. Dacă ne întoarcem la aceea „a minţi frumos”, putem să dăm posibilitate copiilor să mintă frumos, fiindcă ei nu se gândesc că spun minciuni, dar ei fac, construiesc o realitate, a lor, o realitate posibilă, în care ei ar vrea să trăiască. Ei deocamdată nu ştiu cum este realitatea aceasta, iar copiii sunt geniali prin faptul că ei descoperă această lume, o descoperă din nou. Constantin Noica spune: „În cultură nu se moşteneşte nimic”  şi tot Noica adaugă: „Feciori nelegitimi ai lui Ştefan cel Mare, de fiecare dată au trebuit să dea dovezi că sunt din os domnesc”. Iată, aceşti feciori nelegitimi au trebuit să ia totul de la început, cum zice Constantin Noica. Că în cultură, totul se ia totul de la început. Ceea ce a făcut tata, a făcut, vine feciorul şi o ia de la început. Ortega spune, da de ce nu se întâmplă aşa, deodată toate lucrurile să rămână deschise ca să se producă toate, să nu mergem noi prin secole căutând anumite adevăruri, anumite trepte pe care le greşim, ne poticnim ş.a.m.d. Nu este aşa. Aceste uşi nu sunt deschise. Fiecare trebuie să deschidă uşile sale. Şi atunci, aceste uşi  deseori se deschid cu greu. Prin aceste uşi s-ar putea întâmpla că noi ne-am pornit să ucidem Minotaurul. Eu am scris cândva o poezie despre lucrul acesta. Parcă suntem porniţi în viaţa noastră de a ucide Minotaurul din mit. Şi, iată, deschidem o uşă şi ştim că după uşa aceasta ne aşteaptă Minotaurul. Dar deschidem uşa respectivă şi mai este o altă uşă şi acea uşă s-a închis în faţa noastră. Cineva a închis-o şi stă dincolo de uşă şi aşteaptă. Dacă o deschidem şi pe aceea tot aşa mai departe s-ar întâmpla ca după ultima uşă să dăm de acel mitic Minotaur. Şi acel mitic Minotaur să fie noi înşine. Adică să ne luăm de piept cu noi înşine.

– Domnule Teleucă, de ce e foarte plăcut să asculţi minciuni frumoase şi-i foarte dureros să încerci un adevăr dur?

– Asculţi o minciună frumoasă, urechea vrea s-o asculte şi sufletul vrea s-o asculte. Şi vrea să creadă copilăreşte că ce bine ar fi să fie aşa.  Ştiţi, Platon spunea despre artă că e o minciună. De ce este o minciună? Fiindcă arta nu este realitate. Şi nu e originală în felul ei. Arta este o copie a unei idei, care nu e în stăpânirea noastră. Ea se află dincolo de puterea noastră de înţelegere.

 

Cu sufletul la gură

 

Vă mai ţineţi, fraţilor, sunteţi?

vă ascult cu sufletul la gură

şi în noaptea asta sângele vă cură

pe altarul Patriei ce-o vreţi.

 

Vă mai ţineţi, fraţilor, sunteţi?

 

 

Sângele nu se preface-n apă,

el e dat să ardă mândru, numai el,

trage-n voi acelaşi Cel mai Cel

care v-a umplut cu-amar năstrapa.

 

S-a văzut demult că-i cel mai cel.

 

Muzica din radio se-nfierbântă,

gloanţele răzbat şi prin pereţi,

căutând nebune- aceleaşi vieţi

care libertatea sfântă şi-o cuvântă.

 

 

Vă mai ţineţi, fraţilor, sunteţi?

 

De putere nesătui, de slavă,

Doamne, cum au fost şi el, şi ea!

Ce-au dorit, ce fel de stea

pentru  mintea lor obtuză şi bolnavă?

 

Unde-i astăzi sceptrul ce-l ţinea?

 

Dar vorbiţi, o lume vă aşteaptă

să daţi semn de viaţă cum puteţi,

nu vă pună moartea sub peceţi

vorba voastră liberă şi dreaptă.

 

Vă mai ţineţi, fraţilor, sunteţi?

 

Fie lege pentru orice dictatură,

pentru dictatorii care vor

să-i ridice-n slavă un popor

strâns ţinut, cu lacătul la gură,

 

Pentru toţi de azi ca-nvăţătură.

 

Grea e noaptea, pân-va da aripa

sfântă încă-a unei dimineţi,

vă implor cu lacrimi, nu tăceţi,

întrerupeţi muzica pe-o clipă

 

Și răspundeţi numai că sunteţi.

 

 

Când va fi-n gazetă astă poezie,

toţi  vor fi de fericire beţi

că a-nvins dreptatea care-o vreţi.

 

Se mai trage? Vremea e târzie,

moartea  vă coseşte, nu se-ndură,

vă-aşteptăm cu sufletul la gură,

răguşiţi să spuneţi că sunteţi!

(Victor Teleucă, 23-24 decembrie 1989, „Moldova Socialistă”, decembrie 1989, ziarul  „Adevărul”, decembrie 1989).

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*