Să fii naționalist e una, iar a fi șovin sau rasist este cu totul altceva!

Peste câteva zile sperăm că se va consfinți apariția unui nou partid, Partidul Naționalist! Să fie cu noroc! Denumirea unui nou partid este totdeauna un subiect de discuții, poate chiar primul comentariu care se face: numele purtat de nou născutul partid este sau nu potrivit? Pentru mine, hic et nunc, este un prilej, cred eu potrivit, să mai spun o dată povestea post-decembristă a cuvîntului naționalist.

Încep prin a consemna ciudățenia unei coincidențe, pe care am observat-o la câțiva ani după ce s-a produs: am scris sute de articole, mai ales după 1990. Nu mi s-a întâmplat însă decât o singură dată să scriu două texte cu același titlu. Texte diferite… Cărora, fără să-mi dau seama, le-am dat același titlu: Sunt naționalist! Coincidența nu se oprește aici: unul dintre texte a fost ultimul text publicat de mine înainte de decembrie 1989. Și anume, l-am publicat în revista regretatului Iosif Constantin Drăgan, „Europa și Neamul Românesc”, cam prin toamna lui 1989… Am însoțit textul meu de un text al lui Grigore Vieru, o poezie, bine cunoscuta poezie cu titlu identic: Sunt naționalist!

După decembrie 1989, cam prin februarie-martie 1990, am publicat primul meu text postdecembrist, intitulat Sunt naționalist!… L-am publicat în revista scoasă de Marcel Petrișor, „Veghea”, reluat și de Mihai Cârciog în al său „Expres”. La data când am scris acest articol nu mi-am dat seama de potriveală. I-am pus titlul respectiv sub imboldul unui sentiment foarte net: a fi naționalist mi s-a părut opțiunea cea mai sigură care nu te expune rătăcirii pe coclaurii politicii. A fi naționalist, atât în vara lui 1989, cât și în primăvara anului următor, în condiții politice net diferite, mi s-a părut a fi poziția cea mai corectă pentru tînărul, relativ tînărul care eram atunci… Poziția aceasta o am și acum! Am avut-o dintotdeauna.

Cred că abia în al doilea articol am consemnat distincția lămuritoare pe care o făcea Petre Țuțea, deosebind între patriotism și naționalism. Zicea cam așa diafanul aușlu:

să fii patriot este o obligație pe care o atrage condiția de cetățen. Este o chestiune de normalitate și de bun simț să fii patriot, să ții cu ai tăi, cei printre care trăiești. Patriotul, ca ins normal, este o persoană capabilă, dar și datoare să-și dea viața pentru țară, pentru neam, pentru Patrie! Pe această îndatorire se întemeiază și serviciul militar obligatoriu. Jurămîntul depus în fața drapelului te face oricând disponibil pentru sacrificiul suprem! Dar, nota bene!, numai pe durata serviciului militar!…

Legile și constituția Țării te obligă să-ți iubești Patria, să fii patriot!… Emigrezi, te muți în altă țară și devii cetățean al unei noi patrii, capeți pe lângă cartea verde și obligația de a satisface serviciul militar, dacă ai vârsta potrivită. Ceea ce înseamnă că în tot răstimpul cătăniei ești gata, ești dator să-ți dai viața „pentru Neam și pentru Rege”, dacă este nevoie. Adică pentru noua ta Patrie…

Ce poate fi mai mult decât să-ți dai viața? Mai mult decât să-ți dai viața pentru o cauză este să-ți dedici viața! Să trăiești o viață de om construită în jurul unei idei, al unui crez, al unei meniri! În cazul de față fiind vorba de „sărăcia și nevoile Neamului”! Trăiești permanent conectat la grijile și interesele comunității. Ai această sensibilitate, ai fost educat în acest sens sau singur ai descoperit această perspectivă pentru a da un sens existenței tale trecătoare. Legi astfel existența ta efemeră de nemurirea Neamului tău!…

Așadar, odată cu schimbarea cetățeniei, devii patriot în altă țară! Dar rămâi naționalist mai departe pe direcția pe care ai fost, dacă ai fost naționalist. Naționalist nu poți să fii decât într-un singur fel. Legat de un singur neam! De un singur destin național!

…Cam în acești termeni comenta Petre Țuțea deosebirea dintre a fi patriot și a fi naționalist. Firește, comentariul de mai sus nu epuizează subiectul. Nici nu este acesta scopul intervenției mele. Ci vreau să raportez mai departe cele două concepte, patriot și naționalist, la cuvintele șovin și rasist!

Șovinul este un ins bolnav, un dereglat psihic. El urăște sau îi displace „din start”, din principiu, orice altă comunitate umană. Începând cu susținătorii altei echipe de fotbal și terminând cu cei ce vorbesc altă limbă sau se închină la alți zei! Boala sa nu poate fi separată de un nivel scăzut al inteligenței, al culturii. Inteligența este atâta câtă ți-o dă Dumnezeu. Cultura ți-o faci însă, o dobândești, singur sau cu ajutorul altora, al părinților care te trimit la școală. Dobândită în „cantități” suficiente, cultura poate vindeca pe șovin. Boala nu e din născare…

Rasistul este fratele mai mare al șovinului. Meteahna sa are un iz mai intelectual. Șovinul urăște și asta îi este suficient. Ura îl face să se simtă bine, probabil. Rasistul are însă argumente. Se bazează pe niscai lecturi, pe niște măsurători științifice sau măcar aparent științifice. Are teorii! Existența, în interiorul comunității planetare, a unor rase de oameni diferite este un fapt real, incontestabil, bazat pe niște parametri oareșicât măsurabili, evidenți. Interpretarea acestor diferențe pentru a stabili niște ierarhii valorice este însă cu totul altceva decât înregistratrea situației. Diversitatea nu se supune întotdeauna ierarhizării decât cu riscul de a brusca și denatura realitatea. Nu e cazul să insist, am să citez numai două comparații. Una a Părintelui Stăniloaie, care vorbea de diversitatea de flori, de la floarea de in până la bujorii cei mai înfocați, și alta a lui Demostene Nacu, care vorbea de diversitatea sonurilor muzicale, produse de vioară, pian, flaut etc. În simfonia culorilor și a sunetelor este nevoie de fiecare componentă a orchestrei pentru a obține, prin însumare, sunetul auzit de compozitor, de Dumnezeu, și transmis nouă pe pământ… Diversitatea este regula supremă a Creației. Acea diversitate care nu anulează identitatea, ci o protejează, ca rațiune de a fi a diversității.

Naționalistul autentic, adică naționalistul și punct! – pentru că dacă nu este autentic naționalistul decade în șovinism sau rasism, naționalistul zic, are mare respect pentru alți naționaliști, care „activează” în alte comunități etnice, naționale. Care aparțin altor neamuri! Drept care Internaționala Naționaliștilor este nu numai posibilă, dar ea este soluția, răspunsul pe care trebuie să-l dăm globalismului imperialist care agresează neamul omenesc și pune în primejdie întreaga planetă. La vremea aceea, când se va împlini acest proiect mântuitor, nu se va supăra nimeni dacă le vom aduce la cunoștință că această idee – Internaționala Naționaliștilor, este românească. Românească și …interbelică! (Asta așa, de dragul protocronismului!)

Regimul instalat în România după decembrie 1989 este un regim vădit anti-național, anti-românesc. (Numai retardații mintal ar putea avea altă părere. Pe mercenarii din presă nu-i pun la socoteală…) Acest regim reia tentativa din anii 1945-64, de a distruge tot ce e mai românesc! Cominternul instalat la guvernarea României sub controlul și tutela Moscovei, a armatei sovietice, deși a făcut atât de mult rău Țării și Neamului românesc, a ratat obiectivul urmărit! În acei ani de oprimare națională s-a produs totuși, la un moment dat, o veritabilă resurecție a fondului autohton, a spiritului patriotic, naționalist. Secondat de Emil Bodnăraș, Gheorghe Gheorghiu-Dej a organizat o vastă și discretă politică de cadre, urmărind românizarea structurilor de stat și partid, aflate în obsedantul deceniu – anii 1950, în întregime la dispoziția și la bunul plac al unor alogeni, acei alogeni care au și înființat în 1921 Partidul Comunist din România! Evrei, maghiari, bulgari, lipoveni… Dar mai ales evrei!

Cât de departe a mers în „Epoca de Aur” acest proces de – repet: românizare a PCR, s-o spună analiștii politici, istoricii!… Unii ar putea vorbi de un eșec al acestei politici. Le pot oferi și eu argumente. Dar ceva-ceva tot s-a făcut pe linia revigorării ideii naționale! Poate chiar mai mult decât suntem dispuși să recunoaștem.

Cred însă că putem vorbi și de un eșec al încercării cominterniștilor de a-și aservi România, de a ne transforma în slugi ascultătoare și bezmetice. Au ratat în anii aceia, dar au revenit, să mai încerce o dată, în decembrie 1989. Au instalat o nouă dictatură, ale cărei rădăcini cominterniste nu sunt ușor de identificat. Mai ales că acești dușmani ai neamului românesc și, în general, ai neamului omenesc, au știut să învețe din greșelile făcute în anii ’50. Greșeli nu față de Dumnezeu și de ordinea morală a lumii, ci față de diabolicul lor plan, pe care l-au ratat, dar nu l-au abandonat. Vreme de 25 de ani – între 1965 și 1990, s-au regrupat, și-au lins bine rănile, le-a crescut paroxistic ura față de noi, au învățat cum să și-o ascundă mai bine, și au acționat în decembrie 1989, de atunci și până azi, după un plan mult mai sofisticat, mai subtil, mai greu de sesizat de mintea normală a omului sănătos…

Acest plan de acțiune anti-românească a luat seama și la cuvîntul naționalist, cum era și normal în logica lor, de agresori ai ființei naționale. Ai ființei naționale românești în România, ai ființei naționale maghiare în Ungaria, ai ființei naționale rusești în Rusia ș.a.m.d… De subtilitatea noului atac la ființa neamului românesc mi-am dat seama descoperind tocmai strategia urmată de acești specialiști mondiali ai manipulării și diversiunii, în încercarea lor de a compromite cuvîntul naționalist, nume al conceptului, al atitudinii care i-a însuflețit pe românii care le-au încurcat planurile, vinovații așadar de eșecul cominternist… Ca specialist ce mi-s în cuvinte și în ecoul lor sufletesc, mental, pot spune că am o mare admirație pentru profesionaismul specialiștilor care într-adevăr au știut ce să facă pentru a compromite cuvîntul naționalist și prin asta însăși ideea de naționalism. În strategia lor  de a-i intimida și izola pe naționaliști au știut cum să folosească vestita putere a cuvintelor!…

Și anume: până în 1990, în presa de partid ceaușistă și în textele de doctrină era des folosit cuvîntul șovin (respectiv șovinism), mereu însoțit de quasi-sinonimul său rasist… Acest cuvînt după 1990 a încetat să mai fie folosit în mass media, în limbajul politicienilor, al textelor concepute în lumea lor. Folosit aproape la orice ocazie înainte de 1990, cuvîntul șovinism sau șovin a dispărut brusc, de pe o zi pe alta, iar în contextele în care eram obișnuiți să apară acest cuvînt ne-am pomenit că este folosit cuvîntul naționalist! În aceste condiții, dispariția cuvîntului șovin făcea ca întreaga sa conotație negativă să se transfere în semantica cuvîntului naționalist, pe care, tot mai des îl întâlnesc folosit de compatrioții mai săraci cu duhul ca sinonim al șovinului… Pentru acești oameni de treabă, dar naivi, ușor de manipulat, naționalism = șovinism! Grosolană confuzie și extrem de dăunătoare pentru înțelegerea lumii în care trăim!…

Dispariția din presă de pe o zi pe alta a unui cuvînt nu este un proces lingvistic natural, intern, ci are o cauză extralingvistică. De pildă, după 1990, brusc nu s-a mai folosit cuvîntul dialectică, dialectic… A dispărut de peste tot! Însă în mod logic, aș zice! Eram supra-saturați de acest cuvînt! Era un cuvînt atât de legat de propaganda stupidă care ne-a exasperat cu stereotipiile ei aproape o jumătate de veac!

Alta este însă situația șovin-ului, a șovinism-ului. Conceptul respectiv nu a fost abandonat, ci dimpotrivă, a fost și mai des invocat, adus în discuție! Numele acestui concept nu putea să dispară decât dacă era înlocuit cu alt nume. Iar această schimbare nu se putea petrece de la sine, ci numai cu intenție expresă, la un ordin, la o indicație superioară, pe care mercenarii din presă, din radio-televiziune au primit-o și au respectat-o. Iar numele cel nou al șovinismului nu era chiar nou: naționalism. O mică alunecare de sens este oricând posibilă în viața unui cuvînt! Confundat astfel cu șovinismul, al cărui loc l-a ocupat în discursurile politice, în analizele politice, cuvîntul naționalist a devenit un termen injurios în discursul politic post-decembrist. Care mai de care, partidele democrației noi au repudiat naționalismul, folosind cuvîntul naționalism cu sensul  șovinism! Iar cuvîntul șovin/șovinism l-au făcut uitat!

 

*

      Tot mai mulți tineri își zic naționaliști, își propun să fie naționaliști. Ei dovedesc prin asta că nu se tem de acest nume, au înțeles bine, au simțit manevra ticăloasă pe care au făcut-o indivizii fără Dumnezeu care nu acceptă decât naționalismul lor, șovin și exclusivist până la crimă. După o strategie milenară a minciunii, potrivit căreia tocmai hoțul strigă cel mai tare Hoțul!, strategii și activiștii anti-românismului fac din a fi naționalist o incriminare gravă, ne acuză pe noi, românii și alții, că suntem naționaliști, ca să nu băgăm de seamă cât sunt ei de șovini! Un șovinism prin care își justifică orice crimă, orice fărădelege!

Când, în 1995, am declanșat opoziția în Parlament la intenția de a li se permite străinilor să cumpere terenuri în România, derbedeii din PDL și UDMR, ca și prostănacii din PNȚCD, m-au acuzat că sunt naționalist. Le-am răspuns că nu sunt naționalist, dar mă străduiesc să fiu și sper să reușesc….

E teribil de greu, dar merită încercat să fii naționalist!… Ce câștigi dacă ești naționalist? Câștigi sensul și elanul fără de care nu există sentimentul vieții împlinite! Adică te mântui, în termeni mai exacți!… Câștigi respectul față de tine însuți!

E teribil de greu să fii azi naționalist! Stârnești (1)nedumerire și reținere în mintea confuzionată a celor care gândesc atent ghidonați de discursul politic din mass media. Și nu sunt puțini, amărîții, care se vor ține departe de noi, o vreme cel puțin!… Vremea aceea sper să fie cât mai scurtă! Deșteptați-vă, oameni buni, din somnolența în care vă țin drogurile propagandei „de partid”! A partidului ticăloșit din care fac parte, ca filiale, ca sucursale, toate partidele care s-au succedat pe la guvernare!…

Oricine va încerca și va reuși cât de cât să fie naționalist, va stârni (2)adversitatea cea mai brutală, pe față, sau perversă, mai în ascuns, după cum vor decide cei care se consideră factorul decident planetar. Le este ușor să se legene în această periculoasă iluzie, iluzia că au sub control planeta. Lipsește din limba lor proverbul despre cai și câini… Câinii aceia fără de stăpân, care așteaptă să mai moară un cal în sat, ca să aibă și ei ce mânca…

Închei cu un sfat, un avertisment, pentru tinerii naționaliști, cu sau fără „de partid”: la puterea, elanul și idealismul juneții voastre, adăugați multă prevedere și înțelepciune. Fii curat ca porumbelul și înțelept ca șarpele!, spune la Evanghelie. Cuvîntul original, avea mai multe înțelesuri, nu numai sensul „înțelept”, ci și „dibaci, prevăzător, inventiv”. În antichitate așa era considerat șarpele: înțelept, dibaci, inventiv, precaut și, la momentul cel mai potrivit, îndrăzneț cu fapta… Fiți dar șarpe! Dacă se poate, fiți șarpe de dudău! Și mușcați-i rău când vă cad în mână! Letal! Altminteri vom pieri!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*