A fost simplu ca iarba. Mai simplu nu a putut fi…

În iarna aceea a anului 1935 și anume la 14 făurar, pe când vântoasele urlau prin hogeaguri și copacii trosneau  de frig, pe un cuptor bine încălzit, moașa satului scotea la vedere un pruncuț firav, pe care avea să-l cheme Grigore. Așa au vrut ursitoarele ca să-l aducă pe lume în ajunul sărbătoririi Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur și Grigore Bogoslovul. S-a bucurat mult mama Eudochia și taica Pavel. Oricât i-au prezis ursitoarele slavă pământească, viața de mai departe îl aștepta la fiecare pas cu noi capcane.

Veniseră vremuri tulburi și cutremurătoare. Micul Grigore rămâne orfan de tată de  două ori: nu împlinește decât jumătate de an când Pavel Vieru a murit, dar la sfatul ciudatului ”zodier” al satului, mama Dochița se va recăsători cu Vasile Guțu, un om blajin, care a câștigat dragostea copiilor. Va fi însă încorporat și se va stinge pe pământ străin, în al doilea război mondial, încât micul Grigore va crește fără tată. Nașterea viitorului poet a survenit la cinci ani de la venirea pe lume a surorii sale Sofia.

Grigore Vieru ar fi împlinit 77 de ani… Dar nu a mai fost să fie. Și amintesc, cum acum patru  ani, de Bobotează, l-am invitat pe distinsul poet la lansarea cărții „Acasă la Arionești”.

– Nu mă simt prea bine, mă lupt cu o febră și inima nu mă cruță, a zis poetul. Și după o pauză avea să mă întrebe:

– Cine mai merge?

– Cimpoi, Ciocoi și un băștinaș, Anatol Timuș.

– Echipă bună. Dar copii vor fi?

– Cam la vreo mie.

– Spune-le sătenilor că vin. Mă voi scutura cumva de boli.

La Arionești Palatul de Cultură  e cam de mărimea Palatului Național. Sala arhiplină. Toți așteaptă cu sufletul la gură să-l asculte pe Vieru, să-i strângă mâna, să-i dea flori. Flori la mijlocul iernii, crăciunei înfloriți în glastre, buchete aduse de pe la Dondușeni și Bălți. Și copiii numai ochi și urechi. Și poetul se simțea în apele sale. Începea câte o frântură de vers din Abecedar sau din Albinuța și se prefăcea a uita și atunci vocile a sute de copii îl ”ajută”:

Zum-zum-zum, cu mare zor,

Unde vreau, acolo zbor!

Și vocile copiilor se opresc grave și emoționate de bolta palatului de Cultură:

Nu mă-ntreabă nici un om

De ce stau la el în pom!

Ne întorceam târziu acasă. Pe la miezul nopții. Vieru era de o seninătate nemaipomenită. Povestea bancuri. Ne spunea că va aduna toate poeziile pentru copii într-o carte pe care o va numi ”Umbreluța spicului”. Copiii din Arionești îl lecuiseră.

Poetul se înțeleseseră cu Anatol Timuș că-i va scrie o dedicație pentru nepoțica sa Eva. Întrucât se afla internat la spitalul de sub turnul televiziunii, i-am făcut o vizită și cel mai bun bucătar al urbei, Anatol Timuș, a venit încărcat ca o albinuță.

– Nu mă atacați cu atâtea bucate, că eu țin dietă strictă. Aici, cu un etaj mai jos, e și Gheorghe  Urschi, un fel de Constantin Tănase al nostru. Ce-o să se mai bucure! Că dieta pentru el e o fudulie…

Atunci a fost ultima noastră întâlnire.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*