Academica cinstire a sufletului românesc

Într-o  fericită intersectare a intensiei cu extensia sentimentului național, Alexadru Surdu ne propune la finele anului 2011(Ed. Renaissance, București) o academică cinstire a sufletului românesc (A sufletului românesc cinstire), care în 16 eseuri perfect rotunjite în discursul integrator, face o necesară interogare ontologică a fiind-ului românesc între apolinic și dionisiac, fără să se lase amăgit de vehemențele lui Drăghicescu, ori de ispitele spiritului românesc inventariate de Mircea Vulcănescu (Dimnesiunea românească a existenței, 1943) sau de Etnicul românesc. Naționalismul lui C.Rădulescu-Motru. Cinstirea sufletului românesc se face mai degrabă în sensul noician al bucuriilor simple, al creației și frumosului din rostirea românească fără a atinge însă vulnerabilitățile spiritului românesc sub cele șase maladii ale determinării. Alexandru Surdu, ca orice ardelean (n.24 februarie 1938 la Brașov), are o percepție a românismului care înclină mai degrabă spre opțiunea blagiană, cumva alta decât aceea a lui Vasile Băncilă (Spațiul Bărăganului).

De la andante, la allegretto, apoi la allegro ma non toppo și, în final, la allegro vivace, optimismul lucid al argumentării străbate istoria românească de la Codicele maramureșean de la Ieud, la Dunărea împărătească, unde se stă de vorbă cu Dumnezeu pe seama bucuriilor simple și a celor șapte păcate, ori prin făptuirea  Mitropolitului Andrei Șaguna (ca anwesendes) în  termenii filosofiei fericirii la Petre Andrei, ca să se ajungă mai apoi la reinstituirea duhului sărbătorii întru cinstirea sufletului românesc. Adevărata cultură este aceea care rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat, nota prima femeie laureată a Premiului Nobel (1909), suedeza Selma Ottiliana Lovisa Lagerlof. Iar Alexandru Surdu caligrafiază apoteotic în contextul adevăratei culturi, percepute însă la nivel academic, cele  16 eseuri în care reamintește locuri, oameni și fapte în diacronii care licăresc la marginea uitării, umbrite de actualități și factualități care nu au promovat încă judecata istoriei. Codexul de la Ieud ar fi încăput pe alte mâini, precum unele manuscrise ale lui Dimitrie Cantemir, pripășite pe la Moscova, ori și-ar fi trăit eternitatea prăfuit și afumat în satul maramureșean dacă Andrei Bârseanu nu l-ar fi tezaurizat la Biblioteca Academiei, unde va fi fragmentat în patru bucăți („ce-i drept nu cu toporul”), ceea ce îl face pe Alexandru Surdu să simtă lipsa unui plural pentru ceva, așa cum au grecii (deși mă îndoiesc că asta ar fi soluția). Poate că ideea lui Noica de „a se edita manuscrisele grecești păstrate în Academiile Domnești din Iași și București ar fi colorat petele albe din cultura românească dintre 1640 și 1821”(p.42). Dar ce nu a reușit să facă Academia până astăzi, au făcut cu prisosință spirite academice, atât de generoase, precum preotul Vasile Oltean la Muzeul Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului.

Și tot dintr-un spirit transilvan consecvent se proclamă în numele românității un imperiu (pierdut poate vremelnic) „al românilor de pretutindeni, din Nordul Mării Negre până în Panonia și din Carpați până în Peloponez” (p.65), fiindcă pământul acesta, cândva o adevărată Grădina a Maicii Domnului, „prin vorbe frumoase, prin epode, prin meditații și prin rugăciune” (p.195) ar putea trezi la nemurire sufletul românesc, crede autorul. Dar tot Alexandru Surdu notează în altă parte (p.71), după o vorbă înțeleaptă, că vremurile mari nasc oameni mari; o Doamne,ce bine  ne-ar prinde nouă însă ca oameni mari, de care nu am dus lipsă niciodată, să poată naște timpuri de istorie, nu doar de supraviețuire! Și modelele transilvane ale Scolii Ardelene, ale ASTREI, ale Marii Uniri ar fi suficiente cât să ne dea temeiului speranțe. Din păcate, și mi se pare că am spus-o uneori cu vehemență, ne irosim în bucurii simple, sociologice, existențiale și ne îndepărtăm de tristețea superioară, anabasică a Tinereții fără bătrânețe pentru a ne retrage din orizont în chip mioritic, din fericire nu până la dispariție, ci până la doina de înstrăinare. E adevărat că „păcatele ontologice sunt legate de particularitățile speciei umane și nu ale regnului animal” (p.124). Și Alexandru Surdu trimite pentru asta fie la criteriul creștin al moralei, fie la poezia simțirilor superioare, chiar dacă folclorul e gata să piardă și confruntarea cu axiologia mileniului al treilea, după ce a pierdut-o pe cea cu gnoseologia în mileniul trecut. Cu toate că, potrivit lui Peirce, a semnifica își transferă determinările dinspre paradigma intensională spre una extensională, modelele continuă să trezească pasiuni ale sufletului. Etimologiile sunt totuși adevăruri care trebuie căutate, știute și respectate cel puțin pentru funcția lor fatică: Cidonia/Codlea, Geist/Zburator/Dragobete etc.

Astfel, ascultându-l pe Ovidiu când spunea Deicique beatus ante obitum nemo supremaque  funera debet, se explică poate și faptul că Petre Andrei, care a vorbit cel mai bine despre fericire a avut un sfârșit nemeritat. Iar Vasile Băncilă (a se vedea inclusiv Primatul disciplinei) atinge tipurile elevate ale tăcerii (din care soarta îi face o penitență nedreaptă), tăcere despre care scria și David Le Breton: Limba lui Dumnezeu, Disciplinele tăcerii (vol. Despre tăcere; Ed. All,Buc.,2001), pe  care nu le ocolește nici Alexandru Surdu în A sufletului românesc cinstire. Recursul la mit, la legendă, la simboluri nu este întîmplător pentru argumentare cu atât mai mult cu cât academicanul Alexandru Surdu a scris despre Gândirea speculativă (Ed. Piadeea, Buc.,2000), Mărturiile anamnezei (aceeași editură, 2004), Teoria formelor prejudicative (Ed. Acad. Române, ed. II, Buc.,2005). El știe precum Umberto Eco (Dallʹalbero al labirinto. Studi storici sul segno e lʹinterpretazione, Milano, 2007) că nu se poate construi o semiotică fără subiect, chiar dacă în cartea de față nu are o intenție expresă de acest gen, și tocmai de aceea se întoarce la o instanță cognitivă irevocabilă, impusă de distincția ontologică, ceea ce numai prin legătura dintre res cogitans și res extensa poate dura o insichtstehen; situarea în sine a românului. „Iar dacă partea sentimentală a sufletului românesc este astăzi în mai mare suferință, complăcându-se adesea în văicăreală și tânguire, trebuie să ne reamintim trecutul și suferințele mult mai mari prin care am trecut” (p.192). Or, cum se poate face asta mai bine decât printr-o cinstire nu a firii, ci a sufletului românesc situat în sine întru identitate și ființare națională.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*