Deşi ameninţarea inundaţiilor nu era de ignorat într-o ţară înecată la propriu în acele clipe sub nemărginirea zăpezilor prăvălite din cerurile furioase, grija noului premier era aceea de a întruni, nu un comandament pentru lupta cu posibilele calamităţi ce se întrezăreau de sub primele raze de soare, devenite din străfulgerări ale speranţei lăncii de disperare, ci un „dispecerat fiscal”. Un comandament de urgenţă pentru aducerea la bugete a banilor negrii şi cenuşii pe care nici unul dintre guvernele anterioare nu a reuşit să-i îndrepte dinspre arhicunoscuta, şi ca dimensiune şi ca mecanism de funcţionare, zonă evazionistă spre alimentarea bugetelor ţării.
Da, era nevoie de o asemenea atitudine intransigentă încă din primele zile de mandat! În primul rând, pentru a da un mesaj clar ţintelor vizate. Dar a comanda astfel de acţiuni într-un moment în care ţara avea alte priorităţi este totuşi parcă mult prea mult.
E drept, în acest fel, Mihai Răzvan Ungureanu a pozat în noul clişeu pregătit electoratului. Premierul hotărât, intrasingent, rece…. Mult prea rece însă. Pentru că, a „lupta” cu evaziunea fiscală când pe sub ochii noştri se derulau dramele semenilor captivi zăpezii şi statului indiferent, nu neputincios, au dezvăluit, voit ori nu, imaginea unui personaj şi mai puţin impresionabil ca predecesorul său în faţa suferinţei celorlalţi.
Un premier ce nu a părut emoţionat de dramele umane din mijlocul munţilor de zăpadă şi pe care nu l-a interesat dramatica povară a creşterii preţurilor la alimente de după „dezgheţ”.
Un premier care nu a dat cu pumnul în masă pentru a asigura o brumă de căldură în apartamentele miilor de oameni din Mangalia, victime îngheţate în case din cauza mizeriei politice servite drept complot al unui partid sau altuia, şi nici nu s-a înfuriat în faţa tupeului afişat de politichia maghiară. Acea pelagră care, deşi dispunea în judeţele pe care le controlează de mijloacele tehnice de intervenţie, şi-a ferecat în depozite maşinăriile până la trecerea urgiei. Apoi, într-un mesaj al dispreţului, le-a epatat în piaţa publică să vadă întreaga ţară cât de grijulie este potârnichea maghiară faţă de cuibul său în comparaţie cu statul român amorf în relaţia lui cu nevoile cetăţenilor.
Mai mult, pe cât de abitir muşca viscolul din ţară, pe atât de încrâncenat se dovedea premierul în comanda dată Fiscului de a umple puşculiţa bugetară. De a înnoda banii rezultaţi din stârpirea (parțială, nu pe de-a întregul!) a evaziunii fiscale în sacul din care ar urma să fie asigurată funcţionarea structurilor guvernamentale, nu acoperirea nevoilor noastre (căci, nu trebuie să ne facem iluzii despre felul în care vor fi alocaţi banii care vor fi recuperaţi din zona cenuşie a despuiatei noastre economii de piaţă). Şi la fel de încrâncenat era şi de gândul banilor de la FMI, grija premierului nefiind aceea de a creea coridoare de aprovizionare printre munţii de zăpadă pentru cei aflaţi în situaţii disperate, ci pârtii de supuşenie pentru aducerea cât mai grabnică a lui Jeffrey Franks la Bucureşti.
Şi este trist… Căci, dacă Emil Boc a fost coşasul unei naţiunii, prin astfel de acţiuni, Mihai Răzvan Ungureanu riscă să îl întruchipeze chiar pe cel ce ne traversează apa despărţirii definitive
Lasă un răspuns