Iarba verde de sub prispe

Casa noastră încă nu era a noastră. Locuiam în ea de câţiva ani buni, dar urmaşii lui unchiul Vasile nu se grăbeau s-o vândă. Era după război şi banii  cei noi nu se prea bucurau de mare încredere. Într-un răstimp destul de scurt se schimbaseră de două ori. Şi-apoi toată lumea aştepta să vină americanul ca să le sloboadă pământul ce l-au dat cu mâna lor în colhoz şi „de bună voie, nesiliţi de nimeni”.

Eu încă nu frecventam şcoală şi-mi curgeau mucii mai mult în ograda bunelului Onofrei. Casa bunelului era la vreo cincizeci de păşuleţi  de ai mei. Numai treceam drumul, deschideam o portiţă enormă de lemn şi nimeream pe o cărăruie. De o parte şi de alta creştea troscot şi nalbă. Troscotul îl lăsam în pace, dar colăceii de nalbă îi mâncam cu plăcere. Era mult până se vor coace dudele. Iar satul nostru, să v-o spun eu, nu ştiu de ce era împrejmuit mai mult de salcâmi şi unde şi unde într-un fund de grădină sau sub o streşină de casă puteai ghici existenţa unui agud. În satul buneilor de pe tată, duzii erau numiţi şorcovi. Dar asta nu le schimba deloc gustul. Agudele noastre erau măşcate ca oul de vrabie, de culoare roză şi dulci ca mierea. Era mare cât un brad şi îl călăreau toţi copiii din mahala. Duminica, când venea de la biserică, mama mă trimetea să culeg un cofelnic (un fel de cofă pentru cafea) de agude. Le amesteca mai apoi cu zarzăre verzi şi ieşea o băutură, care prin părţile noastre se numea chiseliţă. Avea un gust acrişor  şi îţi stingea setea. Era minunată dacă o păstrai la rece în fundul beciului.

Ar fi păcat să zic că nu ne înfruptam şi cu alte fructe. Pe dealuri, la Berbeci, la Hitu, la Radu, la Marin, la Stratan, la Stăjilă, la Brăileanu, mai rămăseseră viile cele vechi şi câte un pâlc de livadă pe unde încă nu-şi făcuseră pârtie tractoarele colhozului. Unii gospodari nici nu se dăduseră în colhoz şi îşi păzeau loturile de invazia copiilor. Aceştia erau porecliţi „edinolişnici”, adică ţărani individualişti. Şi nu au ţinut-o mult în proprietate privată, pentru că în 1949, ei printre primii au înfundat Siberia, Kazahstanul şi alte fundături ale imperiului roşu.

Am fost prin multe ţări. Din toate drumurile vieţii cel mai frumos şi atrăgător mi se pare şi până acum, nemaipomenita cărare ce-şi avea începutul de la Harman şi şerpuia printre viile oamenilor. Pe la jumătatea lui septembrie se cocea poama pe tot traseul  ce ducea spre şcoală. În vale, pe unde se întindea via lui nanu Grigore Ghimpu era o râpă nu prea adâncă, cam de statura noastră. Valentin, fiul lui nanu Grigore era într-o clasă cu noi şi în loc să păzească strugurii, ne dădea de ştire când lipseşte paznicul de la vie. Atunci uitam de lecţii şi ne ascundeam în pârdalnica de râpă. După ce ne puneam burta la cale, ne întindeam la soare ca nişte pui târzielnici prinşi de brumă şi mereu zgribuliţi. Unii dintre noi mai trăgeau şi câte un pui de somn. Alţii aşteptau să pornim oina, dar fără strigăte, pentru că prin preajmă sticleau ochii nevăzuţi ai buneilor noştri. Şi eu ştiu bine că ne-au observat de nenumărate ori cum le călcăm domeniile, dar au tăcut, s-au prefăcut a nu ne vedea. Pentru că au fost şi ei copii şi s-au înfruptat cu lăcomie din dulceaţa pământului. Şi nu ne-au pârât  la părinţi că nu frecventăm şcoala. Spuneţi-mi şi voi cine ar sta neclintit în faţa ispitei de a se ascunde sub o tufă enormă de rară neagră, corniţă sau zghihardă?  Şi-apoi mai erau şi alte soiuri de tărăsică, castel. Numai de ochiul  vrăbiei nu se atingea nimeni că era mărunţică şi tare ca alicea. Lumea îi mai zicea zârnă. O ţineau mai mult pentru că din două-trei tufe puteai să înnegreşti vinul mai dihai ca din fructe de boz.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*