Un bărbat aparent bonom, cu un zâmbet ca de eşarfă aninată pe colţul gurii, atât cât să nu deranjeze, să nu-l scoată mai în faţă decât ar crede el că se cuvine. Presaţi între tablouri, majoritatea întoarse spre perete, un fel de v-aţi-ascunselea valoric, nici nu ştiu cu cine să încep: Mihai Pascal, omul de afaceri sau împătimitul pinacotist sau editorul unor valoroase albume de artă, căutătorul cuvântului rotunjit între oameni de valoare, poeţi, critici de artă, actori… Şi mi-aduc aminte de jocul onomasiologic al lui Mihai Ursache: blestemul, pecetea, sigiliul de existenţă hotârât de nume şi prenume. Cumva acest „Pascal” – un desen mai vechi, din adâncul generaţiilor, de bun creştin, temător de neadevăruri şi de spovadă răstălmăcită?
– Şi eu spun că este o constatare cu supraplin. Oase şi hrisoave în risipă de adeveriri româneşti aici şi acolo şi dincolo de Prut şi de Carpaţi.
– Eu am descălecat la Iaşi, că vin din Ardeal, pentru studii.
– Pentru un exerciţiu de atelier personal: studiul luminii.
– Se poate spune şi aşa. Veneam atunci, în 1967, dintr-o localitate mică. Iar întâmplarea a făcut să intru nu doar în Iaşi ci în profunzimea lui, în climatul cultural. Uşa tipografiei unde lucram era mereu deschisă, zi de zi o completare, o adăugare din galeria valoroşilor oameni de cultură ai acelui timp: scriitori, publicişti, artişti – creatorii. O astfel de relaţionare nu poate să nu te oblige. S-au adăugat, într-o revelaţie pascaliană, întâlnirea cu prima soţie, Geta, cu universul subiectivat al pasiunii sale, arta plastică, ea lucrând la Muzeul de Artă. Iubirea, iubirile, au devenit profunde, obsesive, transferate în pasiune. Atunci, în perioada ´70 -´75 s-a născut, firavă, colecţia mea de obiecte de artă. Duminică de duminică eram nelipsit din atelierele artiştilor. Acesta era şi singurul timp disponibil. Şi era formidabil că nu eram refuzat, respins. Artiştii mă lăsau să ucenicesc, să învăţ, dar nu ca un posibil breslaş de-al lor ci doar ca prieten. Astfel l-am cunoscut şi pe ilustrul colecţionar de mai târziu, dr. Hortensiu Aldea. Ne întâlneam fie la atelierul maestrului Podoleanu sau la domnul Hatmanu sau la Cămăruţ, la Gavrilean, la Craiu… Şi mi-am dat seama că patima colecţionarului, dacă este devorată de egoism, poate ucide bucuria. De aici hotărârea de a face o galerie particulară de artă pe strada Lăpuşneanu, prima de acest fel din Iaşi.
– Şi v-aţi speriat ? Respiraţia visului în realitate.
– Nu. Deloc. Aveam două argumente de manageriat artistic: apariţia rară, în public, a prietenilor, artişti de recunoscută valoare, şi mai ales dorinţa pictorilor tineri de a studia arta maeştrilor prin operă, de a-şi învecina, sub ochiul publicului, experienţele, experimentele. Şi fiindcă şi această galerie mi se părea prea puţin, am adăugat taberele de pictură şi sculptură, simpozioanele. În doar cinci ani parte din visul meu avea trup dar tot mai trebuia ceva. În 2008 am înfiinţat Editura Dana Art. Simezele galeriei mi se păreau restrânse, aveam nevoie de o extensie. Şi aşa a apărut atunci primul album pe care l-am sponsorizat, cel dedicat pictorului Alupei, primul într-o serie destul de consistentă. Concomitent cu expoziţiile de restituire a valorilor consacrate (retrospectivele Victor Mihăilescu Craiu, Eugen Ştefan Bouşcă) am iniţiat vernisajele valorilor la zi, idee acceptată şi de maestrul Dan Hatmanu. Încă o retrospectivă, dar de altă filosofie.
– Domnule Mihai Pascal sunteţi un colecţionar total atipic. Şi, o să râdeţi, mă gândeam la tipul care în fiecare noapte, cu o căţuie abia ghicită sub stropul luminii, cobora în beci să-şi numere tablourile, să ronţăie cu un ochi lăcrimos splendoarea abia întrezărită a unui portret. Sau daţi-mi voie să îmi reamintesc un prieten care, şi el colecţionar, nu-şi permitea o bere sau o lucrare dentară în timp ce cheltuia obligatoriu pentru securizarea valorilor importante pe care le moştenise.
– Bucuria neîmpărtăşită se transformă într-o diformă tristeţe. Galeria, vernisajele – toate acestea îţi pot completa, chiar şi pe durate reduse, surplusul de vis. Principalele centre de creaţie artistică din ţară au început să fie interesate de ce facem aici. Şi am avut prezenţe remarcabile urmate de un barter al valorilor, schimburile de expoziţii, itinerarea colecţiei personale în ţară, prezenţa, în acest context, a unor artişti plastici ieşeni la Bucureşti, Galaţi, Timişoara…
– Dialogăm deasupra galeriei din strada profesor Cujbă, a doua Dană. Şi vă certific supărarea multor pictori din Moldova şi nu numai de a prinde foarte greu un loc în agenda anuală de vernisaje ale Galeriilor Dana. Mai există o categorie, cea a căutătorilor propriului meşteşug, sterili, cu semnătură indescifrabilă, şirul refuzaţilor.
– Nu accept capcana. Dar, încă de la început, noi am plecat de la ideea că ceea ce facem trebuie să aibă o anumită continuitate prin valoare. O strategie pe timp redus, fără perspectivă în timp, induce capotarea sau, în cel mai bun caz, acceptarea compromisurilor. Suntem puternici prin colaborarea cu Uniunea Artiştilor Plastici, cu Muzeul, Universitatea de Arte. Personalul nostru a acumulat experienţă din aceste relaţii academice. Şi uite că vorbesc de existenţa unei catedre nonconformiste de la care au comunicat critici de artă de mare valoare, şi-i amintesc, secvenţial, pe Valentin Ciucă, Dan Hăulică, apoi muzeografii cu decanate de informaţie greu de atins. Or toată această experienţă acumulată astfel ne dă şi o anume stabilitate în tot ce facem, un anumit mod de a gândi.
– Nu înţeleg pluralul.
– Vorbesc de colectiv, sigur că da. Fiindcă un patron, un colecţionar, indiferent de cât de bine ar vrea să facă ceea ce îşi propune, singur va lucra pe reducţie.
– Să revenim în atelier. Trebuie să ai, obligatoriu, o feromonie, o carismă specială pentru ca artistul să-ţi accepte prezenţa în intimitatea actului creativ. Spre exemplu, pictorul dinaintea portretului în lucru pe şevalet şi exogenul, fie el şi Mihai Pascal, potretizând, în alt registru, portretistul. Ceva parcă nu se leagă, nu se potriveşte.
– Asta este literatură, domnule Brumă. Ficţiune. În atelier eu nu sunt un vizitator, un exogen. Sunt prietenul artistului. Iar prietenia este ca aerul de care ai nevoie, pe care îl respiri. O prezenţă nederajantă. În rest, într-adevăr, Artistul şi Actul de Creaţie, iată ceva imposibil de transcris prin cuvinte. Şi să-ţi spun ceva, o idee. Acolo, în atelier, este o simbioză. Tu, privitorul, poate nici nu ai timp să analizezi fizionomii, gestualitatea artistului, fiindcă, obligatoriu, lucrezi, creezi în paralel dar pe o pânză virtuală, nepipăibilă, imaterială. Dar acasă, aşezând tabloul în colecţie, vei avea şansa de a recupera, de a învinge temporalitatea privind tabloul la care ai respirat cândva alături de artist. Iar de un astfel de tablou va fi aproape imposibil să te desparţi vreodată.
– Artistul în atelier, gândesc prelungind pauza de pe buza ceştii. Fiecare om simte o anume vietate hăituindu-i interiorul, muşcându-i marginile de echilibru. Dar dincolo, în celălalt univers? Cu ce măsură măsori nemăsurabilul?
– Revin în atelier. Tăcerea, pauza. Dacă artistul simte ceva deranjant, poate privitorul, poate propriile gânduri încă nefructificate, scoate pânza de pe şevalet, propunând tuturor o pauză. Şi mi-aduc aminte de regretatul poet Florin Mihai Petrescu. De tăcerile sale profunde în vociferările celorlalţi la barul de la Continental. Brusc, alegea secunda de plecare, dar a doua zi ne arăta poezia care se întrupase acolo, între ceştile de cafea sau paharele de coniac. Erau cuvintele care se ascunseseră în tăcere cu o zi înainte.
– Da. Mi-aduc aminte cum, la Hodora, sculptorul Dan Covătaru ori pictorul Corneliu Vasilescu, nu mai ştiu exact care, a spus ceva cutremurător despre celelalte tăceri, cele de culoare. Că erau sub ceaţă subţire, cer vînăt, început de zloată şi maestrul Gânju zice stop, oprim maşina. Vedeţi voi ce culori frumoase pornesc într-acolo? Sigur că nu era decât tăcere de culoare, peisaj noroit, mocirlos, dar artistul vedea culorile pânzei la care lucra mai de demult. Ce înseamnă Hodora, domnule Mihai Pascal?
– Mă bântuia ideea unei case de creaţie. Acolo, la Hodora, cred că am găsit exact ce doream. Un spaţiu în care actul de creaţie artistică să se simtă bine, fie că e vorba de pictori, sculptori sau de scriitori. Şi după ce am încheiat şirul taberelor de sculptură din afară (la Cotul Morii, Ciric sau Vatra Dornei) cred că a opta s-a simţit bine acasă, la Hodora. Deja avem în bilanţ patru tabere de culoare şi două de sculptură. Colaborarea cu Universitatea de arte din Iaşi a adăugat şi un simpozion internaţional cu participarea unor masteranzi în arte. Hodora este parte a visului meu pentru mâine: să rămână un spaţiu de creaţie armonic peisajului învecinat, reliefului oamenilor, istoriei de aici. Să devină un Muzeu al trecerii artiştilor pe aici, spaţiul de tezaurizare şi de expunere existând în mintea mea. Fascinant însă este altceva: să vezi copiii de acolo încercând, alături de artişti, să picteze sau să sculpteze. E o bucurie imensă pentru mine. Cum altă bucurie a fost editarea primului număr al revistei „Ars longa” o punte de comunicare cu muzeele din ţară, cu filialelele artiştilor plastici, cu artiştii de peste hotare. Faptul s-a împlinit de la sine. Şi tot de la sine, adică normal, fără negocieri, a fost şi găzduirea aici, la Galeriile Dana, a redacţiei revistei Cronica veche, ajunsă acum, în noua formulă, la un an de tinereţe. Referitor la Ars longa, apărută ca un supliment al revistei mari, sper ca în timp, printr-o colaborare mai strânsă cu celelalte centre artistice din Moldova, să aibă şi atributele unui buletin informativ în planul activităţii artiştilor plastici din această zonă.
– Ne tot bate cineva la uşă, la geam: criza. Iar aceasta virusează programe, proiecte, afaceri. Nu vă apleacă?Nu se rarefiază dimensiunea orizontului, a visului din acest orizont?
– De aplecat te cam apleacă orice vânt mai puternic. Trebuie să ştii cum să te aşezi pe direcţia cea bună, cea de rezistenţă. Şi chiar sub presiunea crizei nu avem voie să abandonăm nimic din ce am realizat. Cine şi cum şi în ce măsură a valorii o va lua de la capăt? Nu. Merg înainte. Experienţa din celelalte domenii mă ambiţionează şi pe acest orizont cultural. Nu poţi circula ghemuit, ascuns privirii, comunicării cu ceilalţi. În globalizarea aceasta trebuie să ne comportăm ca atare: să pătrundem pe piaţa europeană, să prezentăm, să impunem valorile Iaşului. Deja am intrat în această conştiinţă comunitară prin anumiţi mesageri ai artei. Statistica contactelor, mă refer la expoziţii în străinătate, începe să aibă o geografie tot mai consistentă. Sper ca după acest început Galeria Dana să fie mai bine percepută în afară.
– A treia galerie Dana pe Sena?
– Ei nu, nici aşa. E prea mult, prea greu. Dar prin contactele pe care le avem la Paris cu Soleil de l׳ Ouest, cu Mihai Gavaza, ne ducem în calendarul lunii martie când se organizează acolo o expoziţie internaţională în care, printre cei 40 de expozanţi se vor afla Dan Hatmanu şi Dorin Baba. Noi avem o contribuţie în organizare, în semnalizarea activităţii de aici, amplificând ecourile prezenţei unor pictori din străinătate pe simezele Galeriei Dana. Nu vânăm întâmplări, construim evenimente. În aceste zile avem o expoziţie holotropică la care expun artişti din zece țări.
– Un perete al spaţiului redacţional al Cronicii vechi este destinat unui tablou al lui Felix Aftene. Şi este un exemplu de artist la care experimentul din operă a indus o semnătură valorică recunoscută, acceptată şi în plan european. Cît de departe îndrăzniţi să investiţi în zona aceasta? Unde începe zona de risc?
– Experimentul nu impune neapărat riscul. După ′89, tinerii artişti au circulat prin toată lumea, au acumulat experienţe noi, mai ales cele oferite de galeriile de artă de acolo. 21 de ani însă nu sunt suficienţi pentru o capilaritate mai densă a contactelor, a răspunsurilor dorite.Generaţiile artistice nu se confruntă ci se completează. Generaţia lui ′70, nume de rezonanţă în artele plastice, nu numai că a creat o atmosferă boemă dar a oferit dascălii de la care s-au nutrit urmaşii, tinerii. Mai mult ca în alte domenii ale creaţiei aici, în artă, temele mitologice proprii, arhetipurile naţionale, menţin un caracter aparte, fascinează publicul din alte zone de experienţă. Asta au preluat ucenici de la maeştri. Şi s-ar putea ca în curând, într-un alt registru de exprimare, aceşti tineri să impună o altitudine valorică, să explodeze în sens benefic.
– Nu vreau să încheiemdiscuţia dincolo de relaţia Galeriile Dana – Internet. Sunt convins că descriem o altă dimensiune a managementului artistic pe care vi-l asumaţi.
– Avem site-ul nostru. Lucrăm pentru o galerie virtuală Dana Art, o galerie internaută. Dorim să avem chiar transmisiuni din timpul desfăşurării vernisajelor. Am experimentat şi a fost bine, mai ales că am fost privilegiaţi de colaborarea, pe plan local, cu Tvr Iaşi şi Tvr 3. Am extins orizontul de privire până la Cluj, Timişoara sau Bucureşti.Vom continua. Este şi un mod de a diminua efectele provincialismului creat artificial, menţinut de un procent copleşitor de emisiuni racordate capitalei. Doresc să depăşim limita celor câteva minute de vernisaj, ca eveniment, şi trecerea spre programele unde tablourile dintr-o expoziţie să poată fi privite într-un timp necesar, din orice punct al ţării. Un alt proiect pe care îl vom derula este cel a expunerii pe site atât a tablourilor din colecţie dar şi a iconografiei din albumele tipărite la noi, la editura Dana Art, circa 66 de titluri. Se adaugă numeroasele albume achiziţionate sau primite la schimb din alte ţări. Mai ales tinerii trebuie să aibă libertatea de mişcare spre marile muzee ale lumii. Veţi spune că aşa ceva fac şi alţii. Sigur că fac. Dar cu cât se multiplică interesul pentru această zonă însăşi lumea are şanse de a deveni mai bună.
Lasă un răspuns