Există, neîndoielnic, o psihologie a curajului care nu scapă din vedere nici raționalul rece al deciziei, nici bărbăția caldă a asumarii oricărui risc potențial. Probabilitatea unui astfel de risc nu poate fi exclusă niciodată, însă evaluarea certitudinilor și a incertitudinilor spre a fi raportate la forța de contracarare dau temelie curajului și limitează riscul. Și apoi, orice s-ar spune, în cele mai multe decizii e nevoie de curaj și nu de risc; primul este lucid, chiar dacă cunoaște și el impulsul – acesta este doar forță a virtuții și a rațiunii, pe când cel de al doilea este orb și rămâne la voința forței.
Cel mai bine a exprimat acest lucru paradoxul lui Zenon în care trufașul Ahile, cel iute de picior, pierde întrecerea cu broasca țestoasă pe rațiunea că aceasta își păstrează avansul de la plecare fiind tot timpul înainte, chiar dacă cu puțin. După unii, Iulius Cezar a ezitat, iar după alții a cugetat îndelung nu dacă e cazul să încalce interdicția Senatului de a provoca un război cu galii trecând Rubiconul, ci dacă este în stare să-i înfrângă și, prin inferență, interdicția nu s-ar mai fi justificat. Alea jacta est însemna pentru Cezar nu neapărat ce ar fi câștigat prin trecerea Rubiconului, ci ceea ce devenea Roma prin înfrângerea galilor. El nu la oportunitatea de vârstă se gândește (în anul 49. î.Hr avea 51 de ani), ci la aceea a sorților de izbândă; oricum galii erau potrivinicii redutabili fără de care aut Caesar, aut nihil!
De ce acest expozeu? Simplu! Pentru că noi, românii, nu prea ne decidem să trecem Rubiconul în actualitate fiindcă între hăis și cea nu e nici o disensiune atât timp cât oiștea rămâne bifuncțională; conjugă aceluiași scop două forțe fără a le goli însă de conținut. O neputință radicală a acceptării concesive ne găsește până și în momente cruciale pe unii în extensia, pe alții în intensia judecății. Zăbovim în sau, când este momentul să acționăm în și. Probabil că presocraticul Parmenide, ucenicul lui Xenofan, ne-ar fi convins cu argumentele grecilor din sec. V î. Hr. că totuși cea mai bună guvernare nu are drept scop folosul cetățeanului, ci binele lui. E adevărat însă că istoria nu se poate construi nici după aforisme și nici după filosofii lipsite de determinări pragmatice. Or, în infatuarea noastră, răspunsul e de o superficialitate milenară: Lasa, lasă! Știm și noi asta. Dar dacă știm cu adevărat, de ce nu trecem totuși Rubiconul, fiindcă zarurile sunt aruncate de peste douăzeci de ani?
Lasă un răspuns