„Sărutatul papucului” ca reflex istoric

Atunci când dorea să obțină firmanul de domnie, domnitorul român – dar nu numai el – făcea obligatoriu o călătorie la Înalta Poartă. Cu o spaimă nemăsurată, dar și cu speranță. Chiar dacă obținea firmanul, rămânea în pericol permanent de a fi mazilit și cu sabia lui Damocles deasupra capului. Mai făcea și după aceea călătorii, e drept, și asta pentru că jurămintele de smerenie trebuiau reînnoite.

Nu era suficientă îngenuncherea și exploatarea sălbatică a țării în beneficiul străinului musulman… Se nimerea însă deseori, ca odată cu el, dar fără ca să știe unul despre celălalat, să vină pentru firman și un alt (sau alți) contracandidați. Sultanul trebuia să aleagă. Așa că, bine informat de Marele Vizir, alegea. De regulă, pe cel mai obedient… și mai capabil să servească cu devotament interesele sale și ale Înaltei Porți. Și cel care dădea mai mult. Oricum, nu dădea de la el. Ceilalți? Ghinion… Erau scurtați de cap, pur și simplu. Li se pierdea urma în Bosfor, iar pescarii din zonă, contra contra cost, le recuperau uneori trupurile pentru familiile care doreau să-i îngroape creștinește. Dar capetele nu le mai recuperau vreodată. Deci își pierdeau capul. Nu numai la figurat, ci la propriu.

Zilele acestea m-am tot gândit la politica românească. Trecută, prezentă și viitoare. Și ceea ce o traveresează ca un fir roșu, de continuitate istorică. În istoria noastră, cu rare excepții – n-avem ce face, trebuie să recunoaștem – am tot pupat papucul cuiva. Dacă n-a fost turc, a fost rus sau austriac. Acum au venit la rând alți papuci. Mai noi, mai lustruiți și… mai comozi. Pentru cine-i pupă, evident. Când am avut însă domni mândri și curajoși, care au vrut să ridice și să înalțe moral și material o țară și un popor, i-am trădat. Iar trădarea, a venit aproape întotdeauna din interior. De la ”șerpii crescuți la sân”.

Acum stau și mă gândesc… dincolo de explicațiile oficiale răspândite prin mass-media. Adică, bla-blauri neconvingătoare. Ce semnificație a avut oare vizita de la început de an (și electoral), a premierului Emil Boc și a guvernului de atunci, în Israel? Dar ce semnificație ar fi putut să aibă vizita, ceva mai recentă, a lui Mircea Geoană, în SUA? Sau cea pe care o face, tot în SUA, Victor Ponta și delegația sa? Ce am mai putea să dăm – pentru a câștiga ”bunăvoința” – și n-am dat încă? Mai avem ceva de dat? Roșia Montană nu se mai pune… E ca și dată. Va rezolva acest lucru, guvernul actual. Problema este, al cui papuc urmează să fie sărutat? Dilemă… Oare, iar trebuie să alegem între Marele Urs și Marele Licurici? Bine, bine, dar de ce a trebuit să trecem apa Iordanului?  „Trădare, trădare… dar să știm și noi!”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*