Record la Cotroceni: metamorfozarea păpuşarului în marionetă şi înturnarea către „firescul” iniţial în mai puţin de trei zile!

În mod cert, pocinogul trebuie să fi fost mare. Pentru că amândoi par a fi ajuns cu adevărat la cuţite. Şi atât de rău trebuie să fi degenerat relaţiile dintre cei doi încât Emil Boc chiar a acceptat să demisioneze. Tocmai el, un ardelean atât de harnic şi orgolios ce n-ar fi trecut pe lângă dâmburile de nămeţi fără să pună mâna pe lopată, plecând în ziua în care ţara era înecată de viscol, în ziua în care munţii de zăpadă se prăvăleau peste noi.

Evident, a „dezertat” la ordin, dar cât de dur şi ameninţător trebuie să fi fost acest ordin dacă premierul a plecat când ţara era sub troiene, când românii aveau nevoie, mai mult ca oricând, să ştie că există un guvern, fie şi cel a lui, la butoanele comandamentelor de deszăpezire?

Şi n-ar fi doar atât! Faptul că, după ce a demisionat, Emil Boc nu a stat nici măcar o zi din cele două săptămâni de „preaviz” la care avea dreptul spune multe. Iar o dovadă a faptului că Traian Băsescu nu voia să mai audă de premierul lui, altădată atât de drag, a venit şi din refuzul instinctual al preşedintelui de a se gândi măcar să-l numească pe acesta interimar. Măcar până se liniştea vremea.

Nu, Traian Băsescu a preferat să tragă de funii o altă marionetă din guvernul lui Boc, să-i agaţe de grabă acesteia eticheta „interimatului”, chiar dacă ştia că face acest lucru doar pentru cele câteva zeci de ore cât a trecut până la investirea noului guvern.

Traian Băsescu s-a miscat extrem de repede. A desfăcut personajele de pe funcţii şi i-a numit pe alţii, a vegheat şi s-a luptat ca totul să se împlinească grabnic, atât de grabnic de parcă ar fi stat cineva cu ochii pe el. De parcă, acum, nu mai era acel „Big Brother” de sub ambalajul preşedintelui-jucător, ci doar un biet pion care îşi juca, pe miza eficienţei, soarta. Un pion ce trebuia să-şi dovedeacă dreptul de a redeveni „rege” pe propria-i tablă de sah. De a-şi demonstra meritul de a rămâne în funcţie printr-un exerciţiu al vitezei de investire guvernamentală cum nu s-a mai văzut.

Astfel, Traian Băsescu a acţionat de parcă nu mai era căpitanul „corabiei”, ci matrozul trimis să tragă sforile velelor care puteau să-i mai dea ceva vânt „din pupa” pentru mandatul rămas. Şi a operat cu eficienţa celui aflat pe marginea prăpastiei, care nu are ce să mai piardă, poate tocmai de aceea reuşindu-i jocul politic atât de bine, de la desțălenirea unui guvern bine înfipt în lutul portocaliu al poftei de putere la plămădirea, dar nu după chipul şi felul pe care şi le-ar fi dorit el, ci, mai degrabă, după cele ce i-au fost impuse, trecând atât de puţine ore.

Dar, s-a rezolvat! Iar hăhăiala de relaxare, începută la ceremonia de investire a noului guvern şi continuată pe pârtia relaxării de la Predeal, în timp ce românii mureau de foame şi frig sub nămeţii cât casele, demonstrează că până la urmă a ieşit bine. Şi pentru „artizanul” celor trei zile în care România nu numai că nu a avut guvern, dar pare a fi fost lipsită şi de preşedintele pus să redovedească rostul pentru care mai este încă pe acea funcţie, preţ de câteva ore fiind transformat din păpuşar în fir de marionetă.

Şi chiar dacă acum lucrurile par a se fi aşezat, rămâne o întrebare: cine i l-a impus preşedintelui pe Mihai Răzvan Ungureanu? Oare nu ar trebui să legăm protestele de stradă din ianuarie care au degenerat o singură noapte în violenţe ce trebuiau să transmită un anumit mesaj şi decizia de a face acest nou executiv? Pentru că este tot mai clar, mai ales după ce am văzut organizarea ulterioară a forţelor de ordine, că noaptea în care lucrurile „au scăpat” de sub control a fost doar un pretext pentru a-i arăta cartonaşul galben lui Traian Băsescu. Probabil de acelaşi sistem care l-a învins cândva pe Emil Constantinescu.

Şi atunci, oare acest guvern nu este doar o altă poliţă de concesie prin care Traian Băsescu şi-a asigurat rămânerea în fruntea ţării? În fond, felul în care Traian Băsescu a lăsat să-i „scape” la sfârşitul ceremoniei de investire a guvernului faptul că ştia de mult timp că-l va numi pe Ungureanu, subliniind apăsat şi cu un oarece regret în glas, nu este oare un mesaj indirect al faptului că a fost nevoit să accepte un şef de serviciu secret în fruntea guvernului său? Ba, unul care îşi trage rădăcinile apariţiei sale publice postdecembriste din eşalonul de cadrişti ai CC-UTC…

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*