Mama mea viața întreagă s-a tot agățat de un firicel de viață. Într-o vreme spitalul republican, de pe strada Toma Ciorbă din Chișinău, devenise pentru ea a doua casă. Tata ne era și mamă. În acele momente îmi închipuiam că, dacă o pierdem pe mama, se prăbușește cerul și pământul și zilele noastre posomorâte vor deveni și mai mohorâte.. Îmi părea că nu există om mai trist în toată localitatea noastră, în tot universul. De orice lucru mă apucam, îmi scăpau uneltele din mână. Gânduri rele se aciuau în coșul pieptului meu, unde aveam o fărâmă de inimă sângerândă.
Copiii se jucau de-a poarca, de-a mijoarca, de-a țurca, de-a oina, de-a războiul, de-a maimuțoiul și încă câte alte născociri, că ei îl scoteau pe tartar din oala babei Știrboaica. Iar eu mă dădeam mai într-o parte, sprijinit într-o bâtă, ca un moșneag în toiagul șlefuit de râșnița vremii. Numai unul Dumnezeu știe ce se făcea în sufletul meu.
Și iată că într-o vară mama începe să se întrmeze. Și punem gând de a ridica o casă nouă. Altul era duhul casei. Primejdiile trecuse. Mama se înfiripa văzând cu ochii, făcând legământ cu țața DIETĂ. De pe masa ei niciodată nu lipsea brânza de vaci, pe care ea o botezase ”brânza de veci”. Era prea sățioasă și atunci îi anihila gustul cu apă minerală ”Borjomi”, adusă tocmai din Georgia muntoasă.
Ce mult a mai vrut mama să fiu medic. Medic internist. Ca Testemiițanu, fostul ministru al sănătății și martir al neamului. Mama era internată în acelașii salon cu o soră de-a ministrului și a avut fericirea să fie consultată de însușii ministrul sănătății, care i-a prescris cu totul altfel de ”Bunghi”, cum ar fi pilule sau tablete mai pre limba medicilor. Eu cât pe-aci s-o ascult pe mama și am încercat, dar am picat la examenul de admitere, la chimie și după armată m-am foșnit cu pletele în poezie, adică la Litere, acolo unde erau regimente și batalioane de fete, iar noi câțiva băieți cu armata făcută, înregimentați pe lângă plutoanele lor de fete cochete, ce încercau să-l savureze pe Minulescu, în mare vogă pe atunci, cu celebrele romanțe pentru mai târziu.
Vroiam să ating o altă temă. Dar uite ce lungă intrare în legendă avui. Mamei i-a părut rău că nu a avut și ea un medic în casă. După ce am văzut ce viață șchioapă duc, cu salarii căt surla țânțarului, cu nopți de gardă, cu pacienți agresivi și păliți cu leuca, cu asistente aducătoare de insomnii, mi-a părut bine că sunt cel de azi, zvârcolitor de cuvinte cu o furcă cu dinți de lemn… Apropo, despre dinți. Despre Stomatologie. Nu fiecare ar avea curajul să sape fântâni în dinții cariați. Dar când simți foșnetul banului ca pe o legănare de holdă și ca pe un miros de otavă proaspăt cosită, te bagi cu bormașina și în cavernele nu tocmai aromitoare.
Astfel am ajuns și la subiect. Satul Băcioi din preajma Chișinăului, cu o populație de peste zece mii de locuitori, a scos din sânul său și trei oameni celebri: interpretele Anastasia Lazariuc și Janet Erhan, iar cel de al treilea un mare anonim, necunoscut mai departe de hotarle satului, Tudor al lui Ilie Leahu,trăitor cândva în casa părintească de pe strada Independenței, domiciliat acum în Constanța, este poate cel mai bogat om din suburbiile Chișinăului și un mecenat care în multe îl întrece pe premierul Vlad Filat, care nu a reușit să facă pentru satul său lucruri de anvergură, cum a făcut-o Leahu nostru, care s-o fi trăgând din leșii pe care i-a bătut Ștefan la Baia și la Lipnic.
Nu vreau să intru în detalii care o fi veniturile holdingului lui Leahu de clinici stomatologice, picurate prin toate orașele României. Dar că l-a ajuns mintea, cugetul și vrerea să scoată din buzunar 80 de mii de euro, echivalentul aproape a unui milion de lei moldovenești, (dacă mai stau bine cu aritmetica), pentru ca cimitirul din sat să aibă cvartale asfaltate și iluminate, nu s-a mai văzut de mult nici prin bătrâna Europă. Oleacă i-o fi deranjat pe strigoi și caprele scăpate din pripon. Dar de Paștele Blajinilor, când lumea de pe lume se adună în Dealul cu Lilieci, are pe unde călca ca să nu supere răposații, are unde se da la dos în caz de ploaie și mai are a închina un pahar de vin întru sănătatea mărinimosului lor consătean, Tudor Leahu, care a mai făcut și alte minuni, aducând apeductul pe câteva străzi mai lăturalnice ale satului.
Scriitorul din Băcioi, Constantin Munteanu, îmi spunea că Tudor Leahu, atunci când le-a dat sătenilor bănăritul acela , ar fi rostit foarte modest și rușinat: ”Eu sunt călăuzit de ideea și de gândul de a face cât mai mult pentru oameni și pentru semeni, pentru că, în fond, cu asta rămâi. În rest, este vânt, este praf, vine furtuna, le ia și dispar. și te pomenești tot la picioarele străbunilor. Or, ceea ce faci pentru oameni, rămâne. ” Nu mai țin minte care dintre scriitorii noștri a scris nuvela ”La fântâna Leahului”, că e Grigore Adam sau Vladimir Beșleagă, dar negreșit se va găsi cineva să scrie și despre filantropul Tudor Leahu.
Lasă un răspuns