O poreclă spune multe despre caracterul unui om. Dacă ai timp să cugeţi. Dar preşedintele nu are. Nici timp şi nici un minim de caracter. De aceea, poate, nu l-a interesat că premierului pe care l-a desemnat și decis (politic) i se spunea, când era la frâiele ministerului de externe, „Liniuţă”. Asta pentru că în numele lui chiar se găseşte o cratimă. La care ţinea, cel puţin la acea vreme, imens. La fel de mult precum funcţiile pe care utecistul de altădată a reuşit să le săvârșească cu brio spre împlinirea tezelor de partid. Iar cum fudulia şi orgoliile minicadriştilor de rezervă ai C.C.-U.T.C., transformaţi în pioni de rezervă ai pseudo pluripartidismului postdecembrist, erau şi ele pe măsura pretenţiilor, fireşte, conflictele cu sistemul de sub el nu au întârziat să apară.
Pentru că, fiind din acelaşi contingent cadrist cu Emil Boc (iar aici Traian Băsescu a dat-o iar în bară, încălcându-şi promisiunea că românilor nu li se va mai întâmpla să vadă doi exponenţi ai vechiului sistem bătându-se pe funcţiile înalte din noul stat, reuşind performanţa să numească unul după altul doi premieri, nu doar de acelaşi sânge „utecist”, ci din acelaşi eşalon al „rezervştilor”), Mihai Răzvan Ungureanu era la rându-i extrem de atent cu actele oficiale întocmite de subordonaţi. Dar nu cu logica juridică ori morfologică, nici măcar cu felul de aşezare a virgulelor, ci în special cu mai vechea lui frustare, „liniuţa”. Din numele lui. Şi cum trimitea actele la refăcut doar din acest capriciu, s-a ales cu o poreclă pe măsură. Dar nu cu una la nivelul Dex-ului, că dacă i s-ar fi spus „Domnul Cratimă” ar fi fost o admiraţie a sofismului din propriile nedumeriri, ci simplu, frustrant de simplu!, „Liniuţă”.
Dar asta a fost doar o răutate a subordonaţilor de atunci. Acum, „Liniuţă” a dat cu nasul de următorul eşalon al pretenţiilor sale pentru CV-ul de partid. Şi dacă snoava anterioară părea a fi fost doar o bârfă nevinovată, faptul că a rămas la fel de strâns lipit de fotoliile prin care a trecut se constituie într-o certitudine. Singura de până acum, fiind demonstrat faptul că nu le dă prea lesne drumul scaunelor ocupate, chiar dacă are în faţă ditamai jilţul. (E drept, cum să te ispitească „dimensiunea” unui scăunel de premier croit după precedesorul său?!).
De fapt, ca un demn urmaş al celui mai pătimaş premier pe care l-a avut ţara, pătimaş în frustările sale de om bun la toate, mai puţin la treburile ţării, Mihai Răzvan Ungureanu a avut o grea problemă în a se desprinde de funcţia anterioară. Că, vorba aceea, dacă Emil Boc a fost şi premier şi ministru interimar de câteva ori, înghesuindu-i pe toţi în făptura lui atât de fragedă, Răzvan Ungureanu ar fi putut fi, măcar o vreme, un premier cu suprafuncţia de supraveghere, nu?!
Din păcate, deşi a renunţat în cele din urmă la funcţia de la SIE, credibilitatea sa a rămas ca un autoclant jupuit ataşat de noul post. Pentru că nu încape vorbă. A ştiut din prima clipă că încalcă violent legea, dar nu i-a păsat, evitând să-şi dea demisia din directoratul de la SIE pentru a se angrena în cangrena politică de curăţare a partidelor de unul sau altul dintre miniştri nominalizaţi. Şi ştia măcar pentru faptul că legea de organizare a SIE era încă în biroul lui. Şi scria acolo, cu litera legiuitorului, că nu are voie să se dedea la treburi de politichie cu funcţia de șef al spionilor pe umeri.
Or, el a negociat practic din funcţia de şef de serviciu secret (cum l-a făcut, după cum o fi vrut tot „sufleţelul” lui, Traian Băsescu) cu partidele, evitând şi, mai apoi, după ce pocinogul ROF-ului bucuclaş a ieşit la iveală, refuzând să-şi dea demisia.
O treabă care ar fi trebuit să scuture doctrina de furie de pe partide, acestea, în loc să dea ca proastele din cap a încuvinţare pentru balada spionului mioritic (în versiunea, nu da vrabia din mână pe cioara de pe gardul Guvernului), ar fi trebuit să refuze orice discuţii până nu se separau apele spionajului de cele ale politicii. Păi’, dacă venea „domnul Liniuţă” deghizat în galenă? Şi până să apuce să înțeleagă şefii de partid cum stau treburile, preşedintele avea toate secretele (de)serviciului politic pe birou?
Apoi, pe lângă lovitura aplicată de James Liniuţă la adresa Constituţiei, după modelul predecesorului său în jocul de-a premierul (aceeaşi Mălărie, cu aceeaşi pălărie, poate doar un pic mai zveltă în pantofii fără talpă ortopedică), se naşte o întrebare logică.
De fapt, chiar o concluzie…
Dacă Traian Băsescu a acceptat această grosolană încălcare a Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al SIE, a Constituţiei, a normelor juridice şi a cutumelor de bun simţ (că nu bagi spionul chiar aşa, pe faţă, pe sub nasul partidelor), permiţând activarea unui cadru activ al SIE (nici măcar o „conservă” uitată prin sertarele soţiilor de consilieri prezidenţiali) ca negociator politic, public şi asumat, nu înseamnă că astfel de fapte se petrec de multă vreme? Şi poate doar din cauza rutinei s-a ieşit acum cu spionul politic la iveală. Într-o înlănţuire atât de normală că preşedintele nu a mai observat şi ochii bulbucaţi de uimire ai ţării.
Lasă un răspuns