Românii de pe facebook au vocație la poezie… Mihaela Talpău: un debut publicistic fenomenal

Trăiesc revelația descoperirii pe rețeaua de socializare facebook, unde vânez  în voie și parcă  prea anevoie, talente literare într-un fel de lung și migălos safari… Din această junglă umană virtuală, pe cât de exotică și excentrică pe atât de periculoasă dar și surprinzătoare, îmi aleg prada, exemplarele cele mai… exemplare. Le pândesc luându-le urmele, ascultându-le suflarea, fixându-le ochii, încercând să le înțeleg zbuciumul, trăirile, temerile, aspirațiile… În teribila  mea expediție și explorare, vânez, de fapt, o anumită specie de… fini și fine (creatori și creatoare de poezie) pentru a-i năși cum se cuvine, literaturicește (!) și creștinește.

Despre Mihaela Talpău, o delicată dar viguroasă, inteligentă și sensibilă „gazelă”, o ființă specială care inspiră armonie și expiră poezie, dând aripi de vis fiecărui fior, fiecărei note emise de corzile sensibile ale sufletului, fiecărei rezonanțe a fibrelor senzoriale din zestrea genetică a lirismului, a creativității pe care Dumnezeu i-a dărut-o cu imensă generozitate, pot spune cât pentru o carte, deși știu atât de puține lucruri despre ea… Dar are darul  (nici de către ea însăși știut) de a transmite subconștientului, de a sugera mai mult, prin versuri, prin metafore originale, instinctive, nu neapărat meșteșugite și șlefuite stilistic, dar strălucitoare, de o originalitate izbitoare, cu atât mai izbitoare și paradoxale când emite stihuri parodice labișiene, macedonskiene, voiculesciene, bacoviene, argheziene, barbiliene, nichitastănesciene, geodumitresciene, mirceadinesciene și chiar (post)moderniste. Simt că dincolo de vasta cultură literară, de parcurgerea dumului crucii caznelor creației de la clasici la teribilismul epocii de astăzi greu de definit artistic, Mihaela Talpău are propiul stil, propria forță, propriul glas inconfundabil, dar mai presus are ceea ce mulți poeți cu pretenții și volume fără număr ar trebui să aibă dar le lipsește: darul de a imprima în senzorialul iubitorului de poezie, prin undele unor fluxuri extrasenzoriale greu de definit, imagini, trări, emulații, sentimente, fascinații și alte stări sublime de o înltă frumusețe și rafinată tandrețe. Căci iată cu câtă supremație poate să scrie această poetă care până deunăzi nici nu știa că este poetă, ci poate doar simțea cu instinctul ei pur, sălbatec, de ființă sfioasă și liberă doar în gând și suflet, nu și în luxurianta junglă umană unde pândește prădătorul, răpitorul sau… vânătorul la fiecare umbră de umbră din desișul savanei în care abia ne mai vedem cu ochii inimii noi, oamenii:

 

„Adu-mi cu creanga ta de gânduri,
Tandreţea, sufletul, iubirea,
Supleţea scrisului pe rânduri
Ce sparg în cer nemărginirea…”

 

Nu cred că exagerez dacă postulez că Mihaela Talpău este un fenomen literar, că se întâmplă cu ea ceva serios…Că deține instrumente foarte fine, de mare acuitate stilistică, necesare unor intervenții salvatoare pentru ”pacienta” acestor timpuri, rău bolnavă, lipsită de leac: Poezia! Și nu pot să nu afirm despre această româncă faptul că are un simț patriotic, naționalist remarcabil și că, deși sosită mai recent în atelierul literar al marelui  proiect liric  RUGĂ FĂRĂ SFÂRȘIT – CEL MAI LUNG POEM PENTRU CARTEA RECORDURILOR

pe care l-am lansat și se manifestă cu motoarele la maxim pe pagina rețelei facebook

http://www.facebook.com/groups/rugafarasfarsit/ și în paginile cotidianului Națiunea,

https://www.ziarulnatiunea.ro/category/ruga-fara-sfarsit/, creație epopeică națională care a depășit recent fabulosul număr de 10.000 de strofe după nici patru luni și jumătate de la inaugurare, distinsa și înflăcărata Mihaela Talpău a creat dependență de ea, a fermecat și a contaminat cu sentimente cotropitoare minunatul grup de truditori care participă la opera colectivă de a îndrepta prin versuri imaginea României în lume, imagine terfelită de către jenanții noștri politicenii lipsiți de cultură, de bun simț și mai ales de bun simț patriotic, prin fel și fel de recorduri stupide, cum ar fi cel mai luuuung cârnat oprescian, cele mai sexiciooooase crăciunițe și cel mai maaaare ghiveci stradal…

 

Voi a o lăsa pe ea însăși să vorbească despre sine (deși, vă asigur, aparent nu spune nimic despre sine, ci se sfiește, se ferește să o facă…) dezvăluind câteva fraze dintr-un schimb de mesaje prin care încercam să stabilim o întâlnire literară în taină, spre a o face publică…Dar cine are simțul subtilității și suficientă sensibilitate și senzitivitate, puținele ei cuvinte despre sine, învăluite în modestie și candoare și timiditate spun mult mai mult decât încerc eu…

 

Stimate Romeo Tarhon,

Citesc de vreo oră mail-ul acesta şi parcă visez! Nici nu ştiu ce să zic… Oare chiar vă interesează…? Habar n-am dacă într-adevăr merită citite proza mea, jurnalele, versurile… dar faptul că îmi acordați din timpul dvs. pentru a mă lua în seamă, din punct de vedere literar, este extraordinar! Nici nu îmi imaginam vreodată că merit atâta importanţă. Nu vreau să fiți indulgent cu ceea ce am scris, vreau doar să ştiu că există un singur om măcar căruia să-i pese… În afară de unele glume  pe seama acestei preocupări dragi mie – literatiura – nu prea m-am ales cu nimic. Atunci am renunţat să-mi mai arăt această faţă. Şi m-am schimbat… mult! Foarte mult! Cred că, reuşesc să-mi revin, încet, încet…

…Am ataşat fişierul existent de ani de zile în acest computer. Nu sunt toate poeziile şi nu ştiu dacă se pot numi poezii…Promit să mai adaug.

…Nu vreau să dau o notă patetică vieţii mele şi nici să încarc mesajul meu cu dramatism… E vorba de ceea ce spuneam mai sus: riscul pe care vi l-ați asumat luându-mă în seamă… Un om care să te asculte şi să-i pese: ce poate fi mai minunat?! Pe acel om simţi nevoia să-l exploatezi la maximum şi n-aş vrea să cad în acest păcat!

Cu deosebită recunoştinţă,

Miha Ella Tălpău

Ninge

Mă cheamă…
aud cum mă strigă…
privesc în întuneric
şi mă-mpiedic de ecou…
Mi-e dor…
înălţimile mă strîng
în braţe – cu sălbăticie,
ramuri de copaci muribunzi.
Şi totuşi simt cum mă
atrage şi mă sufocă
un gînd în depărtare,
dar este din trecut.
Simt…
şi atunci cutreier albe coridoare
dintre stânci învolburate
adânci, înalte.
Între val şi pisc
către întunericul de linişte
numai o stea s-a aprins
de coada ochilor,
odihnindu-i…
Şi… a nins!

Dimineaţa

Sub o geană de lumină
înfloreşte irisul privirii
mute de atâta viaţă.
Numai florile ştiu
că fiecare petală se
deschide ţipând…
Frumuseţea corolei
este strigătul disperat
şi ultimativ al maturizării;
muribund se aşează…
o crispare definitivă.
Doar soarele ştie că
– în lipsa lui –
şi ţipătul
şi floarea
vor muri!

 

Anul lui optzecişinouă

Adu-mi cu creanga ta de gânduri,
Tandreţea, sufletul, iubirea,
Supleţea scrisului pe rânduri
Ce sparg în cer nemărginirea.

Mai pune-mi mâinile pe umeri
Şi gura pe urechea-mi dreaptă
Să cred că tu acuma numeri
Minute lungi. Noaptea-nţeleaptă

Mi-alungă o tristeţe-două…
Iar mintea-mi zgândăre ruina
Credinţei. E anul lui optzecişinouă
Şi eu adun timpul cu mâna.

Marea

Valuri albe dorm în mine
Şi se scutură de scrum
Vîntul bate şi-n suspine
Mă adună de pe drum.

Sunt aici, dar sunt cu tine
În gîndul meu clar şi nebun
Apari ca roua ce revine
Pe floarea sufletului bun.

Aduce sarea vreo mărime,
Vreo sinergie în tutun?
Sau e suprema mea câtime
În marea crudă din ajun?

 

Ciorna sufletului meu

 

Pe ciorna sufletului meu
e scrisă fila de ocară
m-apasă scrisul tot mai greu
şi-nţeapă tâmpla-mi milenară.

Găsesc cu greu cuvintele întregi,
adesea moale-mi e gândirea
mi-aduc în ciornă puncte negre, negi
cuprind în somn nemărginirea

Ce cade greu pe-un umăr care
alunecă de pe cuprins
şi-aduce a întunecare:
ei, iată, seamănă cu-n ins!

O umbră cade, se târeşte,
alunecă pe lângă zid
cu mâinile îmbătrâneşte,
agaţă tandru un livid
suflet pătat cu dungi din vid…

 

E un pescăruş răpus

O, tu, dragoste păgână
Ce ne-arunci în cap la toţi
Numai gândul din ţărână
Blânde suflete de morţi!

Am crezut ades în tine
Dar din înger faci demon
Iar privirea ta se ţine
De un fir de telefon…

Cum faci tu, o, Tu, iubire,
Să apari în calea mea
Numai chip şi amăgire?
Şi-mi atârni povara grea…

În a nopţii înserare.
Când te caut, Tu, te-ai dus
Ca un marinar pe mare,
Ca un pescăruş răpus.

 

Iubirii îi dăm bineţe

Motto:
Iubirea cea măreaţă
Ce-ţi face pielea creaţă
Te ridică şi coboară
Ca pe-un maimuţoi, pe sfoară.

Are dinţii de vampir,
Face trupul cât un fir
Îţi retează raţiunea
Şi-ţi forează-ncet genunea

Inimii de catifea…
Are-atîtea flori în ea!
Nu-i pe lume un chibiţ
Mai adînc. E un sughiţ.

Joacă numai din afară,
Lasă-n minte-o lume clară
Dar umbrită de amar
De-ar veni acum măcar

Să ne spună iar minciuni,
Alte basme şi minuni;
De departe de pe Marte.
Habar nu are de carte.

E analfabeta vieţii,
Dar şi gîndul tinereţii,
Are ochi de curcă chioară
Dar tu zici că-i căprioară.

Şi alergi să-i mângâi gâtul
Tot alergi…, dar îţi iei gândul!

 

Umbra lui Csya la dragoste

Mă simt cu umbră, mai tot timpul
prin Forum eu mă mişc cu greu
cînd mă umbreşte-ntr-una lungul
şi tristul gând la Dumnezeu.

Şi dragostea mi se umbreşte, vorba
are întruna greu, ecou…
Mă simt ca-n scurtul meu maiou
că-mi ţine cineva tălâmba
lumânare în ciob ciobit de ou.

 

Stau să cadă

Ploaia moare de-ntristare
A ei haină n-o îmbracă;
Vara cu a ei căldură
Cade-n fund, pe promoroacă.

Am găsit un bob de rouă
Colo-n suflet, se mai zbate,
Şi-are forma, bună, nouă,
De tristeţe. Mă abate

De la frumuseţea dusă
În pustiul vieţii dure
Acum văd şi cum e pusă.
Stau să cadă… glasuri sure.

 

Cogito, ergo sum

Ne retragem în noi
Ca doi zei în lumină
De-atâta greu suntem goi
Şi muncim într-o beznă

Care-aduce-n visare
Suferinţa molcomă
Ne-amintim şi ne doare
O undă – azi – sodomă.

Am crezut în a fi
Şi continuăm să gândim
Că lăsăm în copii
Suflul greu – suferim…

După ani de amintiri
De ecouri gingaşe
Sâmbătă-i ţintirim
De umbre – azi – uriaşe.

 

Unei inimi… cîntăreţe

Şi-a cedat inima-n tine
Înmuiată de-o privire
Şugubeaţă rău din fire
A rămas, cântînd, în mine.

Ba aprobă tot ce-i zice
Geana-mi neagră şi clipoasă,
Ba distruge-ntr-o grimasă
Tot ce lacrima-mi dezice…

Bine că ţi-am prins năravul,
Acum pot să-ţi joc o festă:
Cânt, în loc de o funestă
Simfonie desuetă,
Un cadril de ţi-e tot dragul.

Încheiere:
Dacă-mi şchioapătă versetul
Voi nu mă băgaţi în seamă
Inima-mi citeşte-n gamă
Tot cadril… şi menuetul.

 

Aşteptare

Te aştept de când m-am născut…
De atâta aşteptare nici nu mai ştiu
dacă ai mai venit.
Știu doar plecările tale,
golul care-mi rămâne în suflet
şi noaptea care mă-nconjoară rece.
Nu ştiam că şi viaţa poate fi
un mormânt.
N-am crezut că voi simţi întunericul
înainte de a mă cuprinde-n el
pe vecie.

 

Citadină

Am să mă plimb
la poalele blocului
să dau târcoale
gândului tău
să-mi crească lumina
pe măsura umbrei pumnilor-
pumnul meu mărit
în pumnul tău
să beau pulsul din vârful
inimii tale
lăsat pe preş,
să mă pice lacrima ta
agăţată la colţul ferestrei
aseară când n-am putut veni
să mă-ntunec în tine.

 

Cu Macedonski în patetica-i grădină
– versuri critice –

Sunt roza-aceea care moare.
Mor în grădini şi mor şi-n tine,
Am fost atât de farmec plină
Dar nu mai sunt decît o boare…

Am spinii roşi de-atîta zbucium
Culoarea mi s-a prins de praf
Aş lua o pensulă din vraf
S-o pun în gândul lung – de bucium.

Pictez cu ea o roză – iară –
Dar eu petalele-mi cobor:
Cad ruginite pe-un covor
În care s-a ţesut o vară;

Şi-atunci cînd bruma cade
Se strâng şi frunzele-mi de dor
Alunecă-ntunecate de un alt nor
Ce plouă-ncet şi cumsecade:
„E vremea rozelor ce mor…”

 

Cînd ne lovim de dragoste

Cînd ne lovim de dragoste,
iar cucuiele cresc diavoleşte pe fruntea noastră,
deşi ne doare
râdem din toată inima
ameţiţi…
Când cucuiele ni s-au vindecat,
iar şocul nu ne mai zăpăceşte
simţurile,
aura care rămâne în locul anatomic sfînt
cuprinde privirea,
ne îmbrăţişează inima
şi ne vinde amintiri…
Muzica lor ne învăluie cu sensibilitate,
visul din trecut
ne aduce o aripă fâlfitoare
şi neajutorată ce-şi cere perechea…

 

 

Un adio posesiv

Când am crezut că
eşti departe de mare
tu te-ai gândit întotdeauna
cum să-mi spui:
„La revedere!”
Dar ai greşit
căci nu erai
lângă mine
şi nu puteam auzi nimic;
când credeam că eşti al meu
nu m-am înşelat,
dar m-ai înşelat tu
ceea ce este -de fapt-,
acelaşi lucru,
căci tu îmi spuneai oricum:
Adio!

 

Haiku

I
Curcubeul
Fanatic
Gîndeşte culorile.

II
Uitat de păcate
Cireşul
Înfloreşte
Căscînd.

III
Soarele
Spînzură
Norii
În păcate albe…

IV
Sunetul
Melodios
Gîndea lacrima

V
– Durerea vocii –
Bucuria vocii
care doare
alături de îngerii
de azi – o boare…

VI
Nuferi
plutesc pe cer
raze aurii
visează…
ploaia.
Ultimul cuvânt

Scriu ultimul cuvînt
spre tine
după ce din întregul
care-am fost au rămas
doar frînturi,
amintiri ce se succed
doborâtoare spre un contemporan
ce mâine poate-mi va zîmbi
Ce faci acum?
Departe cu gândul la mine,
cu fruntea
cu buzele
ce-acum îţi sunt nevăzute, aproape:
doar atingerea lor uşoară mai
trăsare pe mâna mea
pe ochi, pe frunte, pe sâni…
Să cred că într-un mâine ne vom revedea,
sau într-un azi devenit ieri… ?
Dar dacă sorţii îi suntem efemeri
iar gura ta mă va săruta
pe gura alteia?
Să mai aştept?